criticii postbelice, o personalitate gonflabilă? Suntem convinşi că lirica sa, inegală valoric (cum altfel?), trecând testul primenirii generaţiilor va străluci şi în zarea transmo- dernismului ce va să vină. Dacă, fireşte, zăbava lecturii va mai ispiti valul internauţilor... *
Iarăşi curios, într-o carte
„inevitabilă”, menită a isca doar scandal (crede Andrei Terian), Eugen Negrici, luptând cu Iluziile literaturii române (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008) ocoleşte graţios subiectul Nichita. Autorul, încercând a se lepăda de vinovata „atitudine fals-ocrotitoare”, denunţând zgomotos „falsurile patriotice” pune sub lupă activitatea mitogenetică. Altfel
spus,
efervescenţa mitică de care, noi, românii, ne-am face vinovaţi. Oare doar noi? Precaut, autorul parează; mitul „laic” ar fi, înţelegem, un fenomen natural de vreme ce „mitizarea este o tendinţă antropologică universală” (lucr. cit., p. 20). Încât, în pofida agresivelor demitizări, atitudinile de sorginte mitică vor exista mereu, ne asigură dl. Negrici. Iar mentalul românesc, de certă potenţialitate emoţională a fost modelat de miturile literaturii (în sensul unei „mistificări luminoase” a memoriei colective), ajungându-se chiar la un „eroism al mistificării”. Dar, aflăm, „marii scriitori – întreţinând o pioşenie globală – continuă să fie larii noştri” (lucr. cit., p. 28) Care ar fi soarta lui Nichita? Adevărat, mitizarea „înceţoşează percepţia” iar Stănescu (alături de Labiş şi Călinescu) „şi-a pierdut pe moment strălucirea” (strecoară observaţia dl. Negrici). Demonstraţia însă lipseşte. Acea „explorare rece şi precisă” se amână. Devenit „piesă de patrimoniu cultural” (cf. Ş. Foarţă), Stănescu ar fi fost menajat de o critică deseori complezentă, oarbă la declin, chiar „necritică”. Ne întrebăm: judecând opera trebuie să invocăm, obsesiv, labilitatea omului, anturajul, culanţa, discursul oracular plonjând într-un „justiţialism feroce”? Trebuie însă, credem, să ieşim din
narcoză, abandonând registrul imnic sau cel blasfemic. Apărarea valorilor nu înseamnă, neapărat, salvarea idolilor. Zelatorii ca şi delatorii fac, deopotrivă, rău.
poeziei, al creaţiei inspirate, chiar dacă abstracte: „Înhămat sunt la un car de abstract”, exclamă poetul şi în Elegia a zecea, ca şi în alte poezii. Poetul autentic – spune Nichita Stănescu – nu inventează; el exprimă poezia din oameni, ca să fie crezut – „poezia e o componentă fundamen- tală a existenţei”. Convingerea lui este aceea că poetul răspunde şi faţă de sine şi faţă de lume, iar opera lui are caracter de testament. Până să ajungi la înţelegerea
La recitirea operei lui Nichita
Stănescu realizezi că te poţi lăsa înşelat de aparenţe. E foarte pu- ternică impresia că poezia este o formă atât de naturală a ceea ce este fiinţa lui, predispusă la o trăire lirică absolut structurală, încât n-ar mai avea nevoie, pentru reliefarea perso- nalităţii, de nimic dinafară. Şi totuşi, semnele unei culturi poetice, foarte întinse, le întâlneşti pretutindeni. Citise literatura lumii, de la Poemul lui Ghilgameş până la Joc secund al abstractului Ion Barbu. Totul pentru a se reliefa pe sine, pentru a-şi afirma diferenţa specifică. „Caut în lectură ceea ce mă legitimează ca artist. Legitimarea ca artist o încerc prin ceea ce fac eu”, scrie orgolios poetul. Vorbind adesea despre „Nevoia de artă” în general, Stănescu îşi apără mai mult ideea „necesităţii poeziei”, ca nevoie cosmică şi imediată. „Poezia nu este numai artă; ea este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii.” Cum se vede, nu numai creaţia lui este de un lirism intens, al ideii comunicate, dar şi convingerile lui despre poezie ating un grad maxim de afectivitate. Când un volum întreg, cel din 1975, este intitulat Starea poeziei, în acest titlu, ca şi în conţinutul lui, nu trebuie să citim un dublu sens. Nu despre starea generală a poeziei la momentul acesta este vorba, ci despre starea de poezie, de trăire poetică a autorului, de actul facerii
9
operei, oarecum abstracte, a lui Nichita Stănescu, trebuie să-i citeşti eseurile în care comunică nişte credinţe personale prin prisma cărora ajungi la miezul poeziei. Atras de matematică, aşa cum se ştie, spunea, la un moment dat, probabil ca să-i facă plăcere lui Ion Barbu, (idealul său de poet modern), că, în timp ce în această ştiinţă exactă ideile se exprimă prin număr, în poezie, ideea vagă se exprimă prin metaforă. Nu o dată i s-a reproşat poetului că exersează prea mult logica ideilor vagi, fapt ce creează dificultăţi de înţelegere a poeziei sale. Dar, poetul insistă în formula care îi este proprie şi se explică în scurte eseuri. Aşa, de exemplu, în Necesitatea etalonului, eseu care m-a ajutat să-i înţeleg mai uşor poezia, ca şi poziţia faţă de tradiţie, Stănescu vorbeşte despre distrugerea etalonului, gest ce poate duce la naşterea altuia mai nou şi, deci, mai interesant. Această afir- maţie nu este altceva decât un manifest al conştiinţei sale că a schimbat ceva în poezia românească. El iubeşte etalonul romantic reprezentat de Eminescu, este chiar obsedat de versul sublim care deschide Odă în metru antic („Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”), dar nu înţelege să-l imite întocmai, ia de la el „numai ce este constant în poezie, sistemele de referinţă perpetue”. Prima constantă a poeziei, crede
Stănescu, „este viziunea, şi, imediat, în succesiune, expresia viziunii”. Una fără cealaltă nu se poate concepe, „o prea mare precizie stinghereşte aripa cu pene şi inefabilă a vizunii”. Astfel de argumente nu sunt decât o formă de apărare a felului în care înţelege el ambiguitatea metaforică a propriei poezii, liberă să nu respecte rigorile clasice. Îşi întăreşte dreptul de a→ CRISTIAN VIERU
Page 1 |
Page 2 |
Page 3 |
Page 4 |
Page 5 |
Page 6 |
Page 7 |
Page 8 |
Page 9 |
Page 10 |
Page 11 |
Page 12 |
Page 13 |
Page 14 |
Page 15 |
Page 16 |
Page 17 |
Page 18 |
Page 19 |
Page 20 |
Page 21 |
Page 22 |
Page 23 |
Page 24 |
Page 25 |
Page 26 |
Page 27 |
Page 28 |
Page 29 |
Page 30 |
Page 31 |
Page 32 |
Page 33 |
Page 34 |
Page 35 |
Page 36 |
Page 37 |
Page 38 |
Page 39 |
Page 40 |
Page 41 |
Page 42 |
Page 43 |
Page 44 |
Page 45 |
Page 46 |
Page 47 |
Page 48 |
Page 49 |
Page 50 |
Page 51 |
Page 52 |
Page 53 |
Page 54 |
Page 55 |
Page 56 |
Page 57 |
Page 58 |
Page 59 |
Page 60 |
Page 61 |
Page 62 |
Page 63 |
Page 64 |
Page 65 |
Page 66 |
Page 67 |
Page 68 |
Page 69 |
Page 70 |
Page 71 |
Page 72 |
Page 73 |
Page 74 |
Page 75 |
Page 76 |
Page 77 |
Page 78 |
Page 79 |
Page 80 |
Page 81 |
Page 82 |
Page 83 |
Page 84 |
Page 85 |
Page 86 |
Page 87 |
Page 88