Popa Duhu, un Moş Nichifor Coţcariul, un Dănilă Prepeleac etc., adică un personaj-sumă a lumii lui.” (Vl. Streinu). Dualismul acesta pronunţat se explică atât prin datul genetic al persoanei, cât şi printr-un implant cultural


în climatul


spiritualizat al Iaşiului şi al Junimii, unde va exista, asemenea acestora, „din negura timpului.” Ţăran la înfăţişare şi în compor-


tament, spiritual, vesel, libertin şi insinuant, cu o reală înclinaţie spre jovialitate, maturitatea lui echivalează cu o copilărie prelungită după tiparul rustic, astfel încât, hrănit de gustul epocii şi al atmosferei junimiste, Creangă sporeşte ca scriitor după filtrul cultural, temporal sau spiritual ce i se aplică. Ţinând de acum, în egală măsură, şi


de lumea de „dincolo” şi de „din- coace”, universul de glume şi măscări ce se naşte odată cu vorbele scrii- torului pare să fie chiar lumea sa de provenienţă. O genealogie comică se substituie uneia biografice, efortul său de individualizare fiind din nou anulat de o percepţie colectivă mis- tificantă. În noul său mediu de adop- ţiune, Creangă apare răsărit direct din lumea experienţelor propriei sale existenţe, cu întreaga suită pitorească a suciţilor şi bufonilor populari ce condimentează peisajul social şi predispun la o atitudine estetic- spectaculară. Înfăţişându-se aristocraţilor juni-


mişti un fel de Păcală rătăcit printre ei, un jucător care „joacă pentru că el însuşi este o jucărie” (Michel Butor), Creangă devine tot mai pasionat să poată aţâţa o atât de imensă curiozitate prin caracterul neobişnuit al întâmplărilor şi al caracterelor evocate. „Ion Creangă, scria Petru Rezuş, juca pur şi simplu teatru în faţa «cinstitelor feţe» de la Junimea. Era un ţărănism de paradă, îngroşat de scriitor anumit, ca să placă.” Cum în orice portret se strecoară şi


câte ceva dintr-un portret ipotetic, se poate spune că, aplecat mai degrabă spre viaţa exterioară şi mai puţin asupra lui însuşi, fără ca preceptul socratic să reprezintă negreşit un imperativ moral, Creangă nu este un spirit care să privească lumea din înălţime şi să-i descopere părţile bune şi rele cu raţiunea şi profunzimea unui gânditor. Ca artist, privit în raport cu condiţiile epocii sale, Creangă se


identifică cu societatea în mijlocul căreia trăieşte şi pe care, în jocul acestei existenţe duplicitare, o descrie în stilul său personal. „La Creangă, va remarca Steinhardt, tot timpul pare a fi ziua lăsată să ne veselim şi să ne bucurăm într-însa.” În faţa înaltei adunări de aristocraţi, unde „ţărăniile” sale erau considerate ca atare, chiar dacă gustate, Ion Creangă este hotărât să-şi facă rolul său de membru al grupului, niciodată descoperit pe de- a-ntregul, împărţindu-se între o exis- tenţă de personaj şi una de autor al acestui personaj. Contemporanii care au scris despre scriitor îl prezintă ca


culturii „culte” snoava populară şi adevărul spus neaoş, fără ocol. Universul de glume şi măscări ce se naşte odată cu vorbele lui pare să fie chiar mediul său de provenienţă. Exuberant şi mereu cu câte o poantă de umor, conştient că lumea face haz de el, animatorul de moment al cer- cului junimist mimează un personaj utopic, care, în fond, acolo nu are cum exista. Intuim aici o subtilă relaţie între


intenţionalitatea omului care (se) joa- că şi circumstanţele în care e jucat, un joc al libertăţii şi al destinului, deve- nit, în ultimă instanţă, un joc ostil. „A juca” şi „a fi jucat” este ecuaţia la care putem rezuma de acum înainte destinul histrionic al lui Ion Creangă, perpetuarea convenţiei carnavaleşti întreţinând regimul tragic al eroului, care rămâne condamnat la o existenţă bufonă ambiguă şi vinovată. Preluând de la Anton Pann spiritul


______________________________ pe un ins „guraliv”, „căutând scan- dalul cu lumânarea”. („Creangă, care în felul său era cât se poate de guraliv” – N. A. Bogdan; „vorbăreţ de fel” – Th. D. Speranţia). În climatul ameninţat de provin-


cialism al Iaşiului, la care scriitorul aderă cu o neprefăcută mândrie, por- nirea spre şotii, plăcerea jocului şi bucuria spontană de a trăi alcătuiau elementele de atmosferă care îmbo- găţeşte repertoriul de situaţii ,,scanda- loase” ce configurează mitologia co- medio-grafică a acestora. Ajunsese renumit pentru voioşia lui, din mo- ment ce acelaşi N. A. Bogdan va mărturisi ulterior că „Iaşul întreg va răsuna de glumele sau poznele ce le stârnea el.” Predispoziţia spre glumă şi anecdotă îl aduce pe „ghiduşul şi pâclitorul” humuleştean de la peri- feria Ţicăului spre centru, declanşând spectacolul comediografic, cu toate ilariantele lui răsturnări de situaţii. Ajungând „să-şi joace personajul” printre oamenii subţiri de la Junimea, precum Maiorescu, Negruzzi, Pogor sau Carp, Creangă îşi preia cu ade- vărat accepţiile de personaj coţcăresc. Antrenant şi şugubăţ, rolul acestuia devine un factor de echilibru, dove- dind într-un fel cu totul insolit com- plementaritatea dintre cele două tipuri diferite de cultură. Prototip al firii nesofisticate a celor „de jos”, sfătosul Creangă opune


25


nastratinesc, în notele sale de parodie şi dispoziţie glumeaţă, Creangă sur- prinde realitatea vie a unei societăţi în toate varietăţile individualităţilor şi întâmplărilor ei. Cu o experienţă profundă a inimii


omeneşti şi cu o bună cunoaştere a caracterelor, Creangă petrece cu o înflăcărare inepuizabilă. Este univer- sul prostiei şi a lăcomiei, a vicleniei şi ignoranţei, lumea „boaitelor celor făţarnice”, în mijlocul căreia, asemenea lui Rabelais, se mişcă cu dezinvoltură, conturând o imagine a isteţimii, veselă şi încântătoare în forme, în cuvânt şi în gesturi, vorbele de duh şi ironiile oferindu-i faima de om spiritual. Prin replicile care provoacă dintr-o


dată un râs irezistibil, Creangă face uz de ceea ce francezii numesc verve şi în care se poate recunoaşte forţa talentului în toată genialitatea lui, plină de veselie, vitală şi degajată, părând că se joacă în mijlocul unor situaţii cărora li se abandonează cu o nedisimulată bucurie. Nu ştim cât îi va fi plăcut faima de


gură-rea, pe care şi-o dobândise, dar cu siguranţă, devenită una din forţele sale, aceasta îl făcuse atât de popular, încât ambianţa de cuceritoare jovia- litate creată în jurul lui căpătase note de fabulos. Dacă un Burchiello, de exemplu,


nu avea niciun haz, Creangă este, precum Boccaccio, spiritual; este veselia comică.


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61  |  Page 62  |  Page 63  |  Page 64  |  Page 65  |  Page 66  |  Page 67  |  Page 68  |  Page 69  |  Page 70  |  Page 71  |  Page 72  |  Page 73  |  Page 74  |  Page 75  |  Page 76  |  Page 77  |  Page 78  |  Page 79  |  Page 80  |  Page 81  |  Page 82  |  Page 83  |  Page 84  |  Page 85  |  Page 86  |  Page 87  |  Page 88