glasurile care-l clamau m-au făcut să întorc privirea. M-am fâstâcit, cred că m-am ridicat


Era octombrie la început. Într-un calendar secret, nebănuit de


nimeni dintre cei aflaţi în tabăra de poezie şi pictură, organizată la Tomeşti (60 de kilometri de Timişoara), scria desigur, că era octombrie dinaintea marii plecări, dinaintea plecării definitive a lui Nichita. Un soare calm, o lumină tandră era


în ziua aceea. Da, lumina a rămas în memoria mea afectivă dtept ceva protector. N-aş putea spune de ce am asociat-o cu senzaţia de ocrotire, căci nimic din cele ce-au urmat nu susţine asta. Toamna dădea năvală în sufletul nostru lăsându-ne iluzia că suntem cel puţin mulţumiţi şi bucuroşi o clipă, când de fapt eram prinşi în capcana unor întâmplări ce urmau să ne marcheze prin unicitatea lor. Timpul s-a scurs secvenţial, cel


puţin pentru mine aşa a fost. Fiecare secvenţă cu pecetea sa. Pecetea unei toamne dinaintea marii


plecări… Se vorbea de sosirea lui Nichita ca


invitat special al taberei, motiv pentru care şi eu mă aflam acolo ca reporter la început de drum în jurnalism radiofonic. Mă uitam cu admiraţie la colegii de la televiziunea bucureşteană, singurul post naţional, prezenţi şi ei pentru a consemna întâlnirea dintre Nichita şi ceilalţi artişti nu doar bănăţeni, ci şi din alte oraşe unii mai cunoscuţi alţii mai puţin marcanţi. Sub o coroană de viţă-de-vie fusese deja amplasat trepiedul pentru filmare, dar, mai întâi, poetul era aşteptat la masa de prânz pregătită în sala mare a Căminului Cultural, cum se afla pe vremea aceea. Dintr-un loc mai retras, priveam


cum se profilau prin lumina caldă figurile participanţilor şi ale unor tovarăşi de la forurile culturale judeţene, cum îşi luau locul la mese, numai poetul întârzia. Poate pe el îl aşteptam… Un operator de la TVR, mirat cred că nu manifestam niciuna din calităţile jurnalistice, nu comunicam, nu mă interesam de nimic, nici vorbă de vreun dram de aplomb, m-a invitat cu amabilitate să mă aşez la masa lor vizavi de el. Practic, din acel moment, a început prima secvenţă din cele ce s-au derulat în ziua şi seara cu rang de unicitate. Când sala era plină, şi-a făcut


apariţia Nichita. La început, nu l-am observat,venea dinspre stânga mea, dar


________________________________ Nu aşa mi-am imaginat că-i voi


propune lui Nichita Stănescu să-mi accepte un interviu. Totuşi se-ntâmplă ca Nichita să se


aşeze pe locul liber din dreapta mea. Asta a fost secunda magică. Din mai multe părţi ale sălii se întretăiau voci, fiecare spunându-i ceva. Nu se înţelegea mai nimic sau poate eu nu puteam percepe din pricina emoţiilor. Atât îmi aduc aminte că, la un moment dat, Nichita a spus cuiva: „Aşa s-a întâmplat prietenului meu. Era ca şi când mi s-ar fi întâmplat mie”. Colegul de la televiziune îmi făcu


un semn discret arătând spre bolul cu supă. M-am dumirit că nu se cădea să am aceeaşi atitudine de perplexitate. Trebuia să-mi fac curaj şi să-l întreb pe Nichita dacă îmi permite să-l servesc. Reuşesc. Abia atunci m-a observat şi el, atunci m-a băgat în seamă ca pe-o fiinţă din preajma sa. Până atunci vorbise cu oricine-l solicita, iar eu am stat nemişcată ca un obiect. Stupoare. M-a mângâiat pe păr spunând: „Ia uită-te la ea ce dulce e!” Ţinând cont de starea mea, totul


părea extraordinar. L-am servit, iar el mi-a spus ca şi


când ne-am fi cunoscut, „mănânc foarte puţin în ultima vreme”. După terminarea prânzului, aceeaşi îmbulzeală în jurul său, fiecare voia,


17


în picioare, iarăşi m-am aşezat uitându- mă vrăjită la el. Am înţeles doar că aveam privilegiul să simt cum este când eşti vrăjit pe loc. Folosim adesea, fiecare dintre noi, această afirmaţie, dar ochii săi senini emanau cu adevărat un farmec fără să poată fi explicat. Băieţii de la televiziune şi alţii din


sală îl strigau pe nume: „Nichita, Nichita, vino aici!” Colegul operator care mă invitase i-a spus: „Nichita, uite, ai un loc lângă fata blondă care vrea să facă un interviu cu tine!”. Totul este pierdut, mi-am zis în sinea mea: „Ce îndrăzneţi sunt toţi, nu au niciun pic de respect, cum de-l strigă pe nume pur şi simplu?”


avea neapărat ceva să-i spună, iar el, regal, dar nu cu îngâmfare, le răspundea. De data asta mă ţineam aproape


doar, doar voi prinde momentul când, mai liber fiind, va vorbi la microfonul pe care îl târam după mine, aparatul fiind unul greoi, rusesc, îmi rupea umărul, dar asta era piesa, iar eu aveam un rol de împlinit. Sub viţa-de-vie, începură filmările


pentru televiziune. Am asistat la cea mai specială lecţie de generozitate, dacă o pot numi aşa, sau de înţelepciune, sau la comportamentul unui lord. ...Mereu i se ordona: „Nichita, stai mai la dreapta, nu, nu e bine, un pas mai în spate”, sau: „Nichita, nu e lumina prea bună, vino mai aproape, nuu, nu aşa, mai drept, să ţi se vadă ochii, nu profil!” etc., iar Nichita, spre uluirea multora care asistau la scenă en plein air, nu replica nervos, nu se supăra că era mutat ca o marionetă într-un decor, nu dădea semne de iritare nici măcar bine mascată. Nichita era exemplar în reacţii. Se supunea cu o superioritate pe care o avea de la Dumnezeu, asta nu se poate construi, cum distincţia cuiva nu se poate niciodată ajusta din retuşuri de machiaj. După filmări, mai toată lumea din


jur s-a înghesuit să facă o poză cu Nichita. Nu mă înţeleg pe mine nici astăzi de ce am considerat că este frumos să stau discret, mai la o parte. Nu m-am pozat cu Nichita, deşi mă


fermecase. Măcar am avut îndrăzneala să-i


reamintesc de interviu şi m-a luat de braţ, eu propunându-i să-l duc cu Dacia mea spre clădirea unde avea loc o altă întâlnire, de data aceasta un spectacol poetic. Acolo urma să găsim un loc retras pentru înregistrare. N-a fost să fie aşa, secvenţa următoare din timpul scurt petrecut în preajma lui Nichita a avut o coloratură cu totul neaşteptată. Mai exact, parcă eram chiar în derularea unui scenariu cu acte cunoscute/trăite din mers... Nichita se mişca greoi, părea că


pământul era un magnet şi paşii săi se desprindeau cu greu. Ne oprim după câteva secunde, el gardat de mine şi de Dora de cealaltă parte. „Mamă, nu vrei tu să cumperi nişte bomboane de la «cumparativă»?” – o întreabă el, ea este de acord, îndată se găseşte cineva dintre cei care ne urmau s-o însoţească rămânând să ne vedem la sala spectacolului.


VERONICA BĂLAJ


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61  |  Page 62  |  Page 63  |  Page 64  |  Page 65  |  Page 66  |  Page 67  |  Page 68  |  Page 69  |  Page 70  |  Page 71  |  Page 72  |  Page 73  |  Page 74  |  Page 75  |  Page 76  |  Page 77  |  Page 78  |  Page 79  |  Page 80  |  Page 81  |  Page 82  |  Page 83  |  Page 84  |  Page 85  |  Page 86  |  Page 87  |  Page 88