Au trecut trei decenii de la


stingerea lui Nichita Stănescu. Când a fost comemorat la 20 de ani de la trecerea în eternitate, marele poet a fost şi defăimat. C.T. Popescu, un jurnalist cunoscut mai mult de la tv, pentru obrazul acela ponosit, de necontenit suferitor la pântece, fără de organ, cum se zice, pentru lucrarea în spirit şi fără de operă – ar fi scris, se pare, ca nevârstnic, o broşură s.f. de cincizeci de bani – l-a atacat dur, în postumitate, pe poetul celor 11 elegii, într-o sminteală fără lecuire. Prostia şi obrăznicia ipochimenului au stârnit fireşte reacţii legitime. Îi mulţumesc şi aci scriitorului şi eminentului traducător Bogdan Ghiu, poet dintr-o promoţie nestănesciană – diferită, deja opusă – pentru articolul său


Sutor,


denigrotescul, din „Ziua literară” (nr. 85/2003 ) – o retezare irevocabilă a nesimţitului de la „Adevărul”. Reiau aici câteva consideraţii despre poezia lui Nichita Stănescu pe care le-am iscălit într-o foaie literară din Nord („Dor”, Sighetu Marmaţiei, martie 2003), Maramureşul cu Deseştii de pe Valea Marei (unde ne îmbia la mere învăţătorul Fodorutz, colegul de Normală al părintelui meu) fiind, cum se ştie, unul din locurile dragi lui Nichita Stănescu. O lectură şi interpretare aprofun-


date din opera filosofică, întinsă şi abstrusă, a lui Martin Heidegger nu vor fi precumpănit desigur la Nichita Stănescu, lucrarea lui cogitativ-poe- tică se bizuia, ca la nativii cu geniu, pe invenţiunea neoprită, pe impre- vizibilitatea şi spontaneitatea inspi- raţiei. Se va fi întâlnit însă cu gân- direa tedescului – peste obstacolul de cunoaştere, ori cu acesta tocmai, căci obstacolele epistemologice sunt spornice – în tentativa ultimă: la che- marea limitei, când deja ţi-ai apro- piat-o, conştient fiind de deşertăciu- nea metafizicii, vizezi conştiinţa esenţială. Nichita Stănescu a numit această elaboraţie cognitivă, într-un lung dialog cu un alumn şi devot, „antimetafizica”. Menirea acesteia e, la poetul român, aidoma aceleia din


_____________________________ cuprinsul cunoaşterii esenţiale hei- deggeriene: potrivit ei – nu şi înde- părtându-te noţional, dianoetic – poţi vorbi despre zei. Aceştia „se arată”, gândirea şi poezia sunt, cum este încredinţat şi Nichita Stănescu, o deictică, sub semnul providenţei. El spune, iată, acestea, într-un „Tunel oranj” (din Noduri şi Semne): „Pe cine trebuie să pedepsesc eu prin moartea mea? / Pe ce violet trebuie să-l văduvesc de vânăt? / Bucuria mea de a fi / a cărui ochi lacrimă este? / De ce mi-ai dat mai mult decât trecătorul meu zid? / De ce mă obligi să gândesc cu vederea? / De ce trebuie să ţin câte un măr în fiecare mână, / când mâna pe sine însăşi se ţine, / şi fără durere?” Gândirea şi poezia („La ce bun


poeţi?”, se întreba odată, retoric, filosoful de la Freiburg) află (îşi amintesc) despre adevărul Fiinţei; nu însă oricum, ci într-o întâmpinare- întrebare deferentă a acesteia. Cu toate acestea, doar fiinţările domină, bariera spre Fiinţă se multiplică, invadează, împiedică accesul la aceea, ascunde Fiinţa. La Nichita Stănescu ea e „daimonul” acela ce nu poate fi apucat oricâte la(n)ţuri- fiinţări i s-ar întinde, oricâte l-ar înconjura şi ademeni: „Ce faci acolo, m-a întrebat daimonul meu pe mine? / ce faci tu acolo? / Capcane, nu vezi, eu fac capcane! / Laţuri pregătesc şi lanţuri pregătesc, / nenumărate chei fără lacăt! / Ce faci acolo? M-a întrebat daimonul meu pe mine. / Precum ţi-am zis, eu fac capcane, / pândesc un animal ca să se prindă-n ele! / Pândesc cu cheia mea un lacăt! / Aha, mi-a spus daimonul, eşti vânător, ştiam. / Nu ştii nimica, i-am răspuns, / eu n-am capcană pentru tine!”. Prezenţa nemijlocită – fiinţările –, fenomenalul, real(-)itatea obiect(-)ivă sunt „lama tăioasă” care


11


ne separă de fiinţa solitară şi ultimă ce le conţine; precum, la Nichita Stănescu, floarea de tei plutind „în lăuntrul unei gândiri abstracte: „Plutea o floare de tei / în lăuntrul unei gândiri abstracte / deşertul se umpluse cu lei / şi plante. / Un tânăr metal transparent / subţire ca lama tăioasă / tăia orizonturi curbate şi lent / despărţea privirea de ochi / cuvântul, de idee / raza, de stea / pe când plutea o floare de tei / în lăuntrul unei priviri abstracte” (Nod 3). Însă, iată, la Nichita Stănescu se întâmplă să ni se înfăţişeze şi situaţia întoarsă, Fiinţa ce nu liberează fiinţările, nu le dă drumul, fiinţă ostilă drumului şi risipirilor. Fiinţă- palimpsest: „...I-am jupuit pielea de pe el / şi sub piele i-am găsit tot piele! / I-am spart ochiul şi sub ochi / i-am găsit tot ochi! / I-am smuls limba / şi sub limbă i-am găsit / tot limbă, Împărate! / ... / Lucrăm la el întruna, lucrarea, – dar el nici măcar nu se începe! / Nu se începe, Împărate!” (Nod 2). Fiinţa este la Nichita Stănescu deopotrivă drumul şi


„acasa”


(substantivul acesta căruia, se pare, el îi va fi fost părintele, tras din adverbul „acasă” ). Lumea întreagă, cu toate cele ale ei, înfăţişate ori încă neînfăţişate (cele care va să zică nu sunt


„prezente”, nu sunt


„fenomene”), steaua de sus pe care numai infinitul o poate atinge sunt cuprinse fatal într-un constrângător „lăuntru” – o „acasă” pentru tot ce este, şi pentru ce ar putea să fie. „Tu nu-nţelegi (rosteşte Nichita Stănes- cu) că noi cădem în lăuntrul nostru? / Că sentimentul de lăuntru / îl ţinem greu, răzbătător prin pietre. // Tu nu- nţelegi acestea? // Tu nu-nţelegi că stelele în sine / sunt un lăuntru din lăuntrul depărtat...?” (Semn 3). Interiorul fenomenului, al fiinţărilor nenumărate, „esenţa” lor nu sunt numaidecât „esenţa” fără de che- marea lor neîncetată la casa (lăun- trul) Fiinţei. În Semn 12 întâlnim, şi mai


apăsat, aceeaşi absorbţie concentrică succesivă de „lăuntruri”, spre casa originară unde, cu vorba lui Heraclit (cel care mai lăsa filo-sofia să mitologizeze), lângă focul de pe vatră e cu putinţă să întâlneşti zeul. Poetul zice, prin urmare, acestea: „Ea devenise încetul cu → A.I. BRUMARU


(Continuare în pagina 12 )


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61  |  Page 62  |  Page 63  |  Page 64  |  Page 65  |  Page 66  |  Page 67  |  Page 68  |  Page 69  |  Page 70  |  Page 71  |  Page 72  |  Page 73  |  Page 74  |  Page 75  |  Page 76  |  Page 77  |  Page 78  |  Page 79  |  Page 80  |  Page 81  |  Page 82  |  Page 83  |  Page 84  |  Page 85  |  Page 86  |  Page 87  |  Page 88