oarecum ghiduş şi suspinând, îmi zice « Melancolic cornul sună… » Eminescian până-n fundul
Fiindcă am tot scris în ultimii ani
despre Nichita şi Tom, despre prietenia lor, o lecţie de frumuseţe de viaţă şi de iubire de literatură, fiindcă am tot accentuat tulburătoarele coincidenţe care s-au petrecut între ei, cu ei, prin ei, cum ar fi aceea că ziua de naştere a lui Nichita, acest 31 martie, a fost chiar ziua morţii lui Gheorghe Tomozei, la o distanţă în timp de 14 ani, la un moment dat am resimţit povara întâmplărilor poves- tite, povara evocării în sine. Există atâtea feluri de a ne aminti
poeţii, iar pe Nichita mai cu seamă, şi-l amintesc atâţia ! Există apropierea de operă, eseul, fireşte. Există simpla murmurare sau recitire a versurilor şi scrierilor sale. Există această « anecdotică » în care cădem cu toţii mai cu seamă fiind vorba despre un personaj fără pereche, un histrion genial, un om spectacol fără pereche pe care toţi îl urmăreau cu sentimentul că sunt în prezenţa geniului, că li se întâmplă să fie prezenţi la o întâmplare de viaţă fără egal.
Eu cel puţin am avut în prezenţa
lui Nichita Stănescu, acest sentiment al unicităţii clipei. Fie şi în clipele care păreau cele mai banale. La el acasă, când era înconjurat de prieteni şi de fum şi Bandac venea triumfător cu un pachet de merdenele calde şi un pic unsuroase dar şi cu o sentinţă judecătorească în buzunar, semn că se zbătuse şi se dăduse peste cap ca să îl cruţe pe poet de penibilităţile administraţiei noastre. Ehei, ce prietenie, asta, a lui Nichita cu Bandac. În fumul gri violet al cantinei de la Madam Candrea, când Nichita punea la punct vreun ins prea obraznic sau prea arivist cu o singură vorbă bine plasată şi care făcea apoi imediat turul restaurantului. Sau în momente scurte şi aparent
banale. Şi totuşi. Iată. Era un sfîrşit de februarie, gri şi mohorât în toate. Aşteptam chiar în faţa Uniunii, pe partea Căii Victoria, pe lângă grilajul de fier. E antipatic să aştepţi mai ales
când e urât şi n-ai de ce să te sprijini. Te uiţi la trecători, te uiţi la cer, te întorci în dreapta, te întorci în stânga. Nichita iese cu Dora agăţată de braţul lui drept. Se uită la mine cu tâlc,
sufletului, găsise versul potrivit din Peste vârfuri, ca să-mi sugereze complicitatea lui tandră. Ştia pe cine aştept… Nu ştiu de ce exact amintirea asta
îmi răsare acum, când răsfoiesc manuscrise pe care şi-a aşternut slova, când mă uit la poze de-ale lor, până şi desene, unele din ele sunt făcute cu pix cu pastă albastră !… şi prefigurează cine ştie ce decor fante- zist pentru cine ştie ce îndrăzneaţă întreprindere a viitorului, decoruri imposibile pentru spectacole inexis- tente.
Le am pentru că Tom, prinţul
Tom în haina lui de velur negru, cu pleoapele lui umbroase clipind complice şi vorba lui adeseori iute ca ardeiul roşu, le-a adunat şi le-a ţinut ca pe nişte odoare sfinte. Iară prinţul nu le-a putut folosi pe toate, chiar pe toate, în Albumul memorial Nichita Stănescu pe care l-a scos la un an de la moartea prietenului său. Ce lucrare îndurerată a fost acest
Album, în care ei se întâlnesc atât de dureros şi de altfel. Altfel faţă de splendida Carte de citire, carte de iubire, o alcătuire ludică şi fără egal, o carte pe care şi-au aşezat numele alături. Acest Album în care Tom şi-a
pus toată iubirea, tot talentul şi toată durerea. Chiar şi “anecdotica“ e povestită
cu un farmec şi suav anapoda ( ăsta era titlul unei cărţi de versuri de Gheorghe Tomozei ).
____________________________________________________________________________
Prinţului poeziei româneşti, Tom, de la Regele căpşunilor şi al
coarnelor de melc, Nichita, în 1977 ______________________________ Aş cita însă dintr-un text scris de Tom, la aniversarea din 31 martie 83, deci la aniversarea zilei lui Nichita în chiar anul morţii sale. « Aşa te văd acum, în cerdacul
conacului din Piaţa Amzei (era să zic Mirceşti) privind ninsoarea galeşă în care se închide eroul unei proze de-a ta, copacul Gică şi, privind turlele de tablă ale Bucureştilor (era să zic ale Iaşului) acoperind palate geometrice (era să zic bojdeuci) aşa te văd, gândind şi …dictând. Fiindcă de 20 de ani îţi dictezi versurile scrise în prealabil în meninge cu caligrafia ta fumegând cristale, dictatorule ce eşti, şi tiranule, incomod Commodus. Nerone…alb, Caligula cu înclăţări de şindrilă. » Ni-l amintim pe Nerone, ni-l
amintim pe Tom, vreme trece, amintirile ne troienesc, bine că mai avem acest cult al amintirii, salvator, chiar dacă unii, poate, ne privesc nepăsători. Iertaţi-i, nu i-au cunoscut, nu i-au citit cu adevărat… CLEOPATRA LORINŢIU
_______ Notă : Fotografiile alăturate sunt
Nichita Stănescu, la Struga, 1982
Nichita Stănescu, cu Mihai Cârciog, Gheorghe Tomozei, Damian Necula
15
din Arhiva Tomozei. care aparţine fiului poetului, băiatul meu, Maxi- milian Tomozei. Sunt documente, scrisorele, amintiri, fotografii, o sumedenie de semne ale prieteniei literare din acei ani poetici fabuloşi. Oare va fi cineva dornic să le publice, să le editeze? Să le adune între două coperţi aşa încât să rămână ceva peste timp altor generaţii ? Noi ţinem arhiva asta suavă în braţe şi încă aşteptăm.
Page 1 |
Page 2 |
Page 3 |
Page 4 |
Page 5 |
Page 6 |
Page 7 |
Page 8 |
Page 9 |
Page 10 |
Page 11 |
Page 12 |
Page 13 |
Page 14 |
Page 15 |
Page 16 |
Page 17 |
Page 18 |
Page 19 |
Page 20 |
Page 21 |
Page 22 |
Page 23 |
Page 24 |
Page 25 |
Page 26 |
Page 27 |
Page 28 |
Page 29 |
Page 30 |
Page 31 |
Page 32 |
Page 33 |
Page 34 |
Page 35 |
Page 36 |
Page 37 |
Page 38 |
Page 39 |
Page 40 |
Page 41 |
Page 42 |
Page 43 |
Page 44 |
Page 45 |
Page 46 |
Page 47 |
Page 48 |
Page 49 |
Page 50 |
Page 51 |
Page 52 |
Page 53 |
Page 54 |
Page 55 |
Page 56 |
Page 57 |
Page 58 |
Page 59 |
Page 60 |
Page 61 |
Page 62 |
Page 63 |
Page 64 |
Page 65 |
Page 66 |
Page 67 |
Page 68 |
Page 69 |
Page 70 |
Page 71 |
Page 72 |
Page 73 |
Page 74 |
Page 75 |
Page 76 |
Page 77 |
Page 78 |
Page 79 |
Page 80 |
Page 81 |
Page 82 |
Page 83 |
Page 84 |
Page 85 |
Page 86 |
Page 87 |
Page 88