Conjugarea verdelui Însemnările noastre sunt o


invitaţie la lectură. Ce poate revela noua lectură a unor texte literare aproape uitate? Omul românesc (nume pro-


pus de Mircea Vulcănescu în Dimen- siunea românească a existenţei) îşi exprimă, răspicat sau subtil, întot- deauna coerent, complexitatea fiinţei în momentele limită ale existenţei, devenind judecătorul propriei sale vieţi şi al lumii, familiarizat cu perpetuarea unei ancestrale ordo universalis. Stancu lui Stăncilă din nuvela Înainte de moarte de Marin Preda „înţelegea că e pe moarte” (s.n.) şi această desluşire (lăuntrică) îi hotărăşte comportamentul. Actuali- zând mental chipul doctorului, personajul dialoghează de fapt cu moartea, în limbajul ironic al autoapărării: „Domnule doctor... Mai trăiesc sau nu mai trăiesc ? Ce, mai trăiesc! Nu mai trăiesc, dar vorba... când? Când mor gata! Să-mi spună când, să mă pregătesc, că e daravela dracului şi cu asta. Ai murit, mare scofală! Parcă se face gaură în cer, dacă moare Stancu lui Stăncilă.” Francheţea monologului-dialog, auto- persiflarea, atenuează suferinţa perso- najului prevestitoare de moarte („Ochii i se mişcau în cap ca şi când globurile lor s-ar fi rupt din găurile frunţii...”) şi prevesteşte tensiunea


şi instituţiilor publice. Mai ales (cei) ce vin din Franţa publică studii asupra diferitelor ramuri fără ca să ţie cont de cele existente în ţară şi aplică cu o formalitate rară legi, principii şi instituţii străine la români, fără a şti cum se află cele româneşti.” Implicarea în real este una din exigenţele dialecticii sale aplicate,


cunoaşterea propriei


identităţi, o alta. Discontinuitatea abstractizată, graţie epocii de tranziţie, în continuitatea fiinţei istorice a poporului român, o relevă permanent Eminescu.


Şi,


discontinuitatea nedialectizată duce la o abatere alienantă a eului nostru social, periculoasă. Răul social îşi înfige aici rădăcinile, conchide Eminescu. Etnia, ca legătură cu fiinţa istorică, cu istoricitatea acesteia,


23


ultimelor gesturi, ale fetişizării, învestite cu rol testamentar: „Oasele mâinilor i se încordară şi vinele gâtului îi ieşiră prin piele. Se rostogoli de pe aşternut şi-şi înfipse ghearele mâinilor în ţărână (...) Se alătură de trunchiul dudului, îl lua în braţe, sângerându-şi unghiile, şi cu dinţii începu să roadă gemând scoarţa zgrunţuroasă şi neagră a copacului.” Posesiunea existenţei este puternic exprimată. Personajul întruchipează accepţiunea heideggeriană despre om ca „fiinţă pentru moarte”, acumulând conştiinţa morţii în timpul vieţii şi mărturisind-o ca rânduială pentru trecerea în lumea de dincolo. Consubstanţialitatea viaţă-moarte este sugestiv probată în simetria unor imagini metaforice. Moartea lui Stăncilă este


însoţită (în background) de suprapunerea imaginii


cumpenei


fântânii peste imaginea lumânării. Imanentul şi transcendentul caută puncte de reconciliere. Moartea e unduire, apa şi frunza preluând acest atribut. Omul, arborele şi apa intră în consonanţă. Conturul fiinţei lui Stăncilă rămâne în lumea de aici prin euritmia fântânii cu apa „ca vioreaua” şi a umbrei dudului, mărturisitoare de unduire şi moarte: „Frunza dudului începu să se mişte fâşâind şi umbrele de pe pământ se plimbau alene pe faţa omului.” Personajul este fixat în cosmic. Terorizată de istorie, solidarizată cu „răspunsul păstorului”, rostirea românească a existenţei şi-a


devine un criteriu relevant, vizibil într-un fals raport cu celula devenirii sociale – munca şi talentul – şi cu procesualitatea naţiunii şi a conştiinţei naţionale. Cosmopolitismul devine simptom


al patologiei sociale. Lipsa de simţ istoric, un altul. Teoria compensării


______________________________ căutat articulările în acele realităţi vii pe care istoria nu le-a putut lovi, cele care l-au fixat pe omul românesc în cosmic. Ritmurile cosmice îi veghează „statura de slavă” şi puterea lucrătoare înţeleasă „nu atât ca o putere de a scoate ceva din nimic, cât ca o putere de a da chip cuiva sau la ceva, adică ca o putere de a zidi, adică de a aduna şi orândui, din elemente preexistente, construcţiuni şi chipuri noi...” Stancu lui Stăncilă, din galeria


personajelor Întâlnirii din pământuri, nu este obedient în faţa iminenţei morţii. Cu datele personajului tragic, înfruntă limita prin toate nuanţele umanului, inclusiv cele ale imprecaţiei. Doctorului care-i spulberă orice speranţă de viaţă i se adresează cu studiată fatuitate: „De unde ştii tu, mă? – gâfâi cu turbare (...) Arhanghelii şi steaua... De unde? De unde?...” Sensul existenţei este concentrat dincolo de cumpătul vremii. VALENTIN MARICA


_______________________________________________________________________________________________ → ignorarea tuturor întâmplărilor


este solicitată de Eminescu şi ea devine măsură în judecarea geniului naţional. „E condamnat acel popor ca paginile istoriei lui să fie mânjite de indivizi străini, fără ca aceştia să justifice prin muncă sau inteligenţă o asemenea suplantare?” (Timpul, 6 august, 1881; M.E., op. cit., p. 284). Dincolo de etnic, a fi bun român nu e un merit, „ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care este moştenirea exclusivă şi istorică a neamului românesc.” Pentru Eminescu, ca şi pentru Enciclopedişti, conştiinţa naţională era „un rezultat al creşterii îndelungat, un rezultat al principiului conservator al istoriei…” (Timpul, 8 iulie, 1882; M.E. Opere XIII, p. 134). „Păturile superpuse” nu dau viaţă acestui principiu.


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61  |  Page 62  |  Page 63  |  Page 64  |  Page 65  |  Page 66  |  Page 67  |  Page 68  |  Page 69  |  Page 70  |  Page 71  |  Page 72  |  Page 73  |  Page 74  |  Page 75  |  Page 76  |  Page 77  |  Page 78  |  Page 79  |  Page 80  |  Page 81  |  Page 82  |  Page 83  |  Page 84  |  Page 85  |  Page 86  |  Page 87  |  Page 88