Un loc construit special pentru lansările cărţilor zeilor... Pe fruntea acestei cărţi, Nichita
Când în 1970 devenisem
cunoscut la revista „Luceafărul” – debutasem odată cu Mircea Dinescu, Florica Mitroi… la puţin timp după Daniel Turcea, Ioanid Romanescu, Emil Brumaru – Sânziana Pop m-a luat de mână şi m-a dus să mă prezinte lui Nichita Stănescu, acesta aflându-se într-un birou vecin. „Dar nu ştiu cum să-l privesc pe Nichita Stănescu…”, i-am spus Sânzienei Pop. I-am fost prezentat, obligatoriu, dar am făcut o piruetă, bezmeticindu- mă… şi m-am retras… Bâiguiserăm câteva cuvinte, dar nu s-a legat un dialog. Mă simţeam zdrobit numai privindu-l. Era Celest. Avea o privire de Luceafăr. Nu am putut, pe moment, să dialoghez cu Luceafărul, mai ales că era cufundat în lectura unor reviste străine. Socoteam că nu trebuie deranjat niciodată Poetul Nichita Stănescu şi mai ales de mine, care abia publicasem de trei-patru ori în celebra revistă literară a Uniunii Scriitorilor din Bulevardul Ana Ipătescu nr. 15. De fapt, după ce citeam un grupaj
de poeme semnate Nichita Stănescu, nu puteam să mai scriu câtva timp nimic… Scrisese el, acolo, tot ce aş fi vrut să scriu şi eu… Îmi secau versurile toate / Ca dintr-o capră fără lapte…
*** Orice cuvânt rostit sau scris despre
Nichita Stănescu – devenea Poezie. Aripile Poeziei sale erau, de pe
atunci, mult mai întinse decât aripile înseşi ale Vieţii… Aripile Vieţii lui Nichita Stănescu
veneau de la Dumnezeu... Aşa cum, iată, citând şi din Pravila de la Govora (1640), şi aripile Morţii vin tot de la Dumnezeu. Toate vin de la Dumnezeu… Orice cuvânt rostit sau scris despre
Nichita Stănescu… devine Poezie. ***
Când în martie 1979 am mers la
Bucureşti pentru lansarea Operelor imperfecte, el a venit însoţit de Eugen Simion, ploieştean de-al său, Mircea Sântimbreanu – directorul Editurii „Albatros”, la care apăruse cartea – şi de Gabriela Negreanu, redactorul cărţii (dar şi redactorul cărţii mele de debut, Cineva mai tânăr), în Aula Bibliotecii Universitare Bucureşti...
19
Stănescu a aşezat o sărutare însoţită de autograful prezent, în urma căruia a aşezat un semn de întrebare... zicând: „Bătrâne, lasă-l şi pe el aici, şi el există”... Care este misterul acestui semn de întrebare? Se îndoia de însăşi fiinţa sa? De însăşi Poezia sa? Autograful aflat dedesubt, al lui
Sorin Dumitrescu, pictorul şi teologul care i-a însoţit volumul de versuri cu ilustraţii, confirmă şi el autenticul momentului... Orice cuvânt rostit sau scris despre
Nichita Stănescu... şi atunci, dar şi acum, este Poezie...
*** În 1983, trupul Poetului a fost
depus în holul Casei Scriitorilor din Calea Victoriei 113 (când au sosit, în data de 16 decembrie, şi maramureşenii cu crucea-troiţă de lemn împletit care încă mai veghează la „Bellu”), la fel ca acela al lui Marin Preda, în 1980 – am stat la catafalcul Său, alături de sculptorul Vlad Ciobanu şi de poeţii Ion Stratan şi Traian T. Coşovei, plânşi cu toţii. Sub fotografia capodoperă, portret răvăşit al poetului, creată de Aurel Mihailopol, am observat încă o dată Aripile Morţii lui Nichita Stănescu, de data aceasta mult mai întinse decât Aripile Vieţii Sale… Orice cuvânt rostit sau scris despre
Nichita Stănescu devine Poezie… Am socotit că nu trebuie deranjat
niciodată Nichita Stănescu… nici măcar cu o floare… Totuşi, l-am deranjat cu această…
Tăbliţă de lut
Stau de-un veac în poezie ca în pomul lui Adam şi în care creşte rodul din sămânţa ce o am
încolţeşte sub o frunză taina lui cu ochii mari stau de-un veac în poezie ca în codrii seculari
printre care curge râul când în sus şi când în jos stau de-un veac în poezia ce mă leagănă frumos
o sămânţă e cuvântul... se închide-n el şi tace... numai frunza guralivă în picioare vrea să-l joace
o sămânţă am în suflet şi încetul cu încetul strânge-n palme recompune şi visează alfabetul
de-ar veni haiducii nopţii să mă sfârtece de trup... tot cu gândul îmi duc viaţa tot cu sufletul mi-o rup
şi tot umblu-ncet pe urme haina nopţii tot plângând-o cu săgeţile-ncordate umbra păsării vânând-o
ceasul vechi mai bate-n apă clipele de val şi mal... se aseamănă atâtea cu căderea de pe cal...
stau de-un veac în poezie între colţii unui lup... gura lui nemărginită doar cu trupul i-o astup
FELIX SIMA
Page 1 |
Page 2 |
Page 3 |
Page 4 |
Page 5 |
Page 6 |
Page 7 |
Page 8 |
Page 9 |
Page 10 |
Page 11 |
Page 12 |
Page 13 |
Page 14 |
Page 15 |
Page 16 |
Page 17 |
Page 18 |
Page 19 |
Page 20 |
Page 21 |
Page 22 |
Page 23 |
Page 24 |
Page 25 |
Page 26 |
Page 27 |
Page 28 |
Page 29 |
Page 30 |
Page 31 |
Page 32 |
Page 33 |
Page 34 |
Page 35 |
Page 36 |
Page 37 |
Page 38 |
Page 39 |
Page 40 |
Page 41 |
Page 42 |
Page 43 |
Page 44 |
Page 45 |
Page 46 |
Page 47 |
Page 48 |
Page 49 |
Page 50 |
Page 51 |
Page 52 |
Page 53 |
Page 54 |
Page 55 |
Page 56 |
Page 57 |
Page 58 |
Page 59 |
Page 60 |
Page 61 |
Page 62 |
Page 63 |
Page 64 |
Page 65 |
Page 66 |
Page 67 |
Page 68 |
Page 69 |
Page 70 |
Page 71 |
Page 72 |
Page 73 |
Page 74 |
Page 75 |
Page 76 |
Page 77 |
Page 78 |
Page 79 |
Page 80 |
Page 81 |
Page 82 |
Page 83 |
Page 84 |
Page 85 |
Page 86 |
Page 87 |
Page 88