După ce este externat, ascunde
faţă de toţi semnele maladiei sale, afişându-se optimist, iar medicii se declară uimiţi de rezistenţa şi vitalitatea sa extraordinară.” Primeşte premiul Cununa de
Aur, în 1982, în Iugoslavia, la Struga, pentru volumul „O viziune a sentimentelor”. La 31 martie, la împlinirea a 50
de ani de viaţă, poetului i se organizează o sărbătorire naţională. (n.n. – Apar, în 1982, „Noduri şi semne” – subintitulat „Recviem pentru moartea tatălui”, „Oase plângând”, volumele de eseuri „Respirări” şi „Maşina de meditat cu glas tare”). În timpul unei călătorii în
Iugoslavia, are o criză foarte gravă, ce necesită intervenţia medicilor. Pe 12 decembrie, durerile din zona ficatului devin îngrozitoare şi este adus la Spitalul de urgenţă unde crizele sunt extrem de violente şi poetul se stinge din viaţă fix la ora două şi zece minute. Ultimele sale cuvinte au fost: «Respir, doctore, respir». Considerat atât de critica literară,
cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuşi o denumea «Dumnezeiesc de frumoasă», Nichita Stănescu aparţine, temporal, structural şi formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970. Ca oricare mare scriitor, însă, Nichita Stănescu nu se aseamănă decât cu el însuşi, fiind considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici.” „Aidoma lui Eminescu în cadrul
romantismului european, poate mai tranşant chiar, Nichita Stănescu nu seamănă cu nimeni” – apreciază criticul literar Alexandru Condeescu: „Este propriul sau reper”. „Nimeni ca Nichita nu şi-a
păstrat adâncul daco-get şi mai ales în taină credinţa ortodoxă. Când imberbul «puşti genial» (n.n. – Nicolae Labiş) şi-a aruncat pumnul proletar spre cer cu ameninţarea «Trăim în miezul unui ev aprins / şi-i dăm a-nsufleţirii noastre vamă. / Cei ce nu ard dezlănţuit ca noi, / în
______________________________ genunchi / şi cu ochii la cer… // De durere, de singutătate, / de grijă pentru ţară /…iată-mă vin la tine, / cu tristeţile ciorchine, cu privirile dulbine, / cu vorbirile haine / şi cu oasele mulţime / ca să mă iubeşti pe mine / care una sunt cu tine”… Amintindu-şi de animalul Carpaţilor, devenit emblemă pe steagul daco- geţilor, zice: «Voi lupilor, clopote la Putna de piatră / de veche vechime, / pentru zidirea ne-ngenunchiată, / mă mut în voi şi mi-e bine. / Ca să se ştie că nu au murit / bărbaţii în această ţară / şi nici ce e vechi, ce e mit / şi nici ce se naşte a doua oară»! (Aviz patapievicilor!) Prin acest poem, «Mutarea în
lup», ca şi prin inegalabilele poeme «Cohortele romane» şi «Un pământ numit România», Nichita Stănescu a trecut drept, întreg şi de neatins de flăcările evului zănatic, întors pe dos de himerele marxiste. Istoria, neamul şi credinţa i-au dat forţa de exprimare unică care l-a aşezat în a doua policioară de valori după Eminescu, după cum s-a exprimat exegetul său Alexandru Condeescu: «La distanţă de un veac de literatură, prin rolul de
flăcările sale se destramă! », Nichita cădea în genunchi pe pietrele părăsite ale mănăstirii Putna şi striga în pustiu: «Mă mut în lup, / Sfântă maică Putna, / tu biserică de piatră / care ai născut din mâinile două / ale lui Ştefan cel Mare, / care stătea în
novator a viziunilor şi a stărilor limbajului poetic, importanţa apariţiei în poezia română a lui Nichita Stănescu e comparabilă cu cea a lui Eminescu pentru poezia noastră clasică»”. (Traian Bădulescu- Şuţeanu, Confruntări literare: „Trecut neatins prin flăcările unui ev aprins”, Alternativa / The Alternative / L'Alternative) „Nichita a ştiut să înveţe din
istoria literaturii române şi universale că lucrul cel mai josnic pentru un poet este teama. După ce a deprins acest adevăr, s-a încumetat să uite de el.
Nichita s-a stins din viaţă la doar
50 de ani, pe 13 decembrie 1983, fiind înmormântat lângă Mihai Eminescu, la Cimitirul «Bellu» din Bucureşti (Constantin Ilie, „Nichita Stănescu, instituţia «stării de increat», Gazeta de Sud, 29 martie, 2007).
„...Voi, lupilor, clopote de carne,
eu limba voastră sunt; coastele mele-s perete de arme cu ţevile-n cer din pământ. voi, lupilor, semn de victorie plătită cu însumi, plătită cu însuţi, ochi dublu în memorie, amestecând plânsu-mi cu plânsu- ţi.”...
În editorialul intitulat „Emoţie de
toamnă”, publicat la sfârşitul lunii august 2012, scriam: „Privesc o fotografie datată 7 aprilie 2006, reprezentând bustul cu «inima de aur», de la Chişinău, al Poetului care spunea că «Limba română e frumoasă ca o duminică». Un comentariu adiacent
marchează întru neuitare: «Scriitorii şi oamenii de cultură din Basarabia consideră
că mişcarea
anticomunistă şi de eliberare naţională din Basarabia a fost declanşată de vizita lui Nichita Stănescu la Chişinău, în 1976, când a îngenunchiat la gara Chişinău şi a spus: „Am făcut cel mai lung drum din viaţa mea: de acasă – acasă”»… Aşa să fie? Şi dacă da, îşi mai
aminteşte cineva?” Să nu uităm! Fiindcă tot el ne
anunţa că „este vremea schimbării lupilor în clopote”. Şi pentru că Nichita încă respiră
în fiinţa unora dintre noi.
5
Page 1 |
Page 2 |
Page 3 |
Page 4 |
Page 5 |
Page 6 |
Page 7 |
Page 8 |
Page 9 |
Page 10 |
Page 11 |
Page 12 |
Page 13 |
Page 14 |
Page 15 |
Page 16 |
Page 17 |
Page 18 |
Page 19 |
Page 20 |
Page 21 |
Page 22 |
Page 23 |
Page 24 |
Page 25 |
Page 26 |
Page 27 |
Page 28 |
Page 29 |
Page 30 |
Page 31 |
Page 32 |
Page 33 |
Page 34 |
Page 35 |
Page 36 |
Page 37 |
Page 38 |
Page 39 |
Page 40 |
Page 41 |
Page 42 |
Page 43 |
Page 44 |
Page 45 |
Page 46 |
Page 47 |
Page 48 |
Page 49 |
Page 50 |
Page 51 |
Page 52 |
Page 53 |
Page 54 |
Page 55 |
Page 56 |
Page 57 |
Page 58 |
Page 59 |
Page 60 |
Page 61 |
Page 62 |
Page 63 |
Page 64 |
Page 65 |
Page 66 |
Page 67 |
Page 68 |
Page 69 |
Page 70 |
Page 71 |
Page 72 |
Page 73 |
Page 74 |
Page 75 |
Page 76 |
Page 77 |
Page 78 |
Page 79 |
Page 80 |
Page 81 |
Page 82 |
Page 83 |
Page 84 |
Page 85 |
Page 86 |
Page 87 |
Page 88