cu poetul ploieştean o mitologie. Mereu agitat, navetând între rugi şi plâns, bolnav de magnanimitate, acum un „matur furios” (cf. Mircea Dinescu), legenda Adam îşi defineşte ziua de muncă drept „ceasul sângelui golgotean”. Între ludism şi tragism, cel care se consideră Clopotul Nichita („clopotul tău nebun sunt eu!”) veghează apărând memoria marelui prieten. O carte mai veche (Versuri din mers, Ed. Libra, 2003) vine să confirme această nestare (cf. Eugen Simion) şi această cumplită prietenie, atât de rodnică prin valul de traduceri pentru poezia noastră. Nici nu se putea un titlu mai potrivit pentru cel care, dorindu-se „soldatul poeziei româneşti” ne anunţa fugitiv: „Scriu, doar / atât mai ştiu / despre mine” (v. Scrisoare vie), gata să moară „pe drum”. Volumul defineşte exact febrilitatea acestui ins doldora de proiecte, iubind – precum puţini – literatura noastră.


* Nichita, aşadar, ar fi ajuns în zilele


noastre un „mit exorbitant”, întreţinând o idolatrie nejustificată. Judecând sociologic, pare curios că un astfel de mit (şi încă din „lumea” scriitorilor!) supravieţuieşte într-o epocă a demitizărilor frenetice, a consumerismului feroce (inventând nevoi artificiale), a tranzienţei galopante. Încât, o primă întrebare ne încearcă firesc; înainte de a afla dacă Nichita Stănescu este „un idol fals” (cum susţine, neobosit, Gh. Grigurcu) s-ar cuveni să cercetăm dacă el (mai) este un idol. Nevoia de idoli ţine, s-ar zice, de primitivismul tribal. Dar în epoca neoanalfabe- tismului TV, ea – ca ofertă mediatică – se manifestă virulent, ciclul de viaţă fiind scurt, starurile fiind ritmic devorate de industria spectacolului. Aşadar: este, oare, Nichita, azi, un idol? Sau, măcar, un scriitor „inoxidabil”? Scriind, autorul încerca „popularea


realului”. Dar cuvântul, ispitind colocvialitatea, rămâne un „organ fioros”, dovedindu-se un „instrument neîncăpător al poetizării”. Încât, ştiind prea bine că poezia se naşte din fiinţa sentimentului, Nichita realizează că poezia scrisă e doar o formă a poeziei. Conştientizând impasul, el va rămâne obsedat de imperfecţiune. Nu-l atrage cizelarea artizanală. Dar, indiscutabil, a creat un stil, purtând în lume o


„originalitate misterioasă” (N. Manolescu). Cine îi urmăreşte devenirea va observa, fără efort, că avem de-a face cu un poet dificil, contradictoriu, dezvoltând, de fapt, un nebulos program gnoseologic. El va decupa, preferenţial, tema cosmogonică (asupra căreia se oprea, meticulos, şi Vasile Spiridon). Dacă mitul este „o întâmplare exaltată” (obişnuia să spună cel care s-a bucurat de o rapidă clasicizare), Nichita – confiscat de mirajul poeziei, trăindu-l exaltat, aerian, „ireal” chiar – era un medium propice pentru o modă comportamentală şi poetică. O figură


_____________________________ mitică, deci. O precizare se impune imediat: nu Puterea – scrie apăsat Vasile Spiridon – a instituit mitul Nichita Stănescu. Evident, mecanismele vieţii


literare,


solidarizarea şaizeciştilor au impus, până la urmă, acele clasamente, încă valabile. Mitul Nichita este, în fond, un discurs publicitar. Dar nu fără suport axiologic. Iar dacă mitul ca atare are o valoare – atrăgea atenţia Roger Caillois – „ea nu nicidecum de ordin estetic”. El aparţine colectivităţii, răspunde celor mai diverse solicitări dar nu ne poate procura, penetrând „o plasă de determinări”, o explicaţie suficientă. Imaginaţia afectivă intră negreşit în joc şi rolul ei nu e de ignorat. Cu atât mai mult astăzi, în plină revoluţie iconică. Explozia mediatică la care asistăm convoacă, sub stindardul „ideologiei consumului” (H. Lefebvre), un repertoriu mitic şi arhetipal, purtând ecourile unui imaginar colectiv. Cultura însăşi este un context simbolic, producând relaţii de semnificare, atentând la receptivitatea subliminală.


Iar


simbolul e înţeles şi funcţionează ca „pact social” (E. Ortigues),


7


legitimizator. Mai adăugăm, fără a insista aici asupra mecanismelor psi- ho-sociologice, că fenomenul publi- citar (ca fenomen comunicaţional) are o certă finalitate persuasivă. Publicitatea, nota Vasile Sebastian Dâncu, orientează percepţia socială, vehiculând imagini-ghid. Or, o astfel de propunere (precum poezia lui Nichita şi, mai ales, Poetul) s-a impus cu uşurinţă, mizând tocmai pe seducţie. Asta comparativ cu presiu- nea aparatului de propagandă, cerând în anii totalitarismului docilitate şi dresaj ideologic. Persuadarea, în cazul Nichita, n-a avut nevoie de coerciţie. Socializarea mitului nichitian s-a produs pe cale naturală, putem zice, satisfăcând un şir de nevoi compensative în contextul mecanismului opresiv. E drept, şi personajul din spatele operei s-a îngrijit de această omologare, livrând – la cerere – câteva declaraţii „pe linie”. În rest, posteritatea critică, radicalizându-şi poziţiile în tentativa de a zdruncina ierarhiile osificate sau de a le îngheţa, „lucrează” chiar în sensul mitului nichitian. E limpede că această publicitate negativă (pe care s-a marşat în ultima vreme) l-a readus în atenţie pe autorul Necuvintelor, supunându-l tirului critic şi asigurându-i, şi pe această cale, longevitatea.


* Trecut printr-o invidie pasageră


(faţă de Labiş), mărturisită tardiv, mult după întâlnirea cu acel „talent uriaş şi feroce” din amfiteatrul Odobescu, maturizându-se brusc (odată cu splendida sa generaţie) şi devenind iute un nume glorios, răsfăţat, cunoscând, totuşi, ezitări în faţa poeziei (şi, în consecinţă, lungi, chinuitoare,


tăceri editoriale),


Nichita Stănescu a devenit o instituţie publică. În casa-club, deschisă oricui, s-au perindat mulţi, inventând febricitant amintiri. Victimă a propriei generozităţi, poetul a împărţit/risipit indulgenţe şi s-a bucurat de o imensă popularitate. Şi nu s-a referit niciodată denigrator la adresa vreunui scriitor. Bineînţeles, asta nu-l scuteşte de firescul tratament critic şi de ofensiva reevaluărilor. Doar că aceşti contestatari, trecându-l prin sita revizuirilor, atenţi cu denivelările operei, mută discuţia în plan moral contabilizând laşităţile, erorile, complicităţile. Nichita nu a fost→


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61  |  Page 62  |  Page 63  |  Page 64  |  Page 65  |  Page 66  |  Page 67  |  Page 68  |  Page 69  |  Page 70  |  Page 71  |  Page 72  |  Page 73  |  Page 74  |  Page 75  |  Page 76  |  Page 77  |  Page 78  |  Page 79  |  Page 80  |  Page 81  |  Page 82  |  Page 83  |  Page 84  |  Page 85  |  Page 86  |  Page 87  |  Page 88