Între Virgnia Woolf şi Marta


Petreu se află o masă pentru scris şi o fereastră în lateral. Prin ea se văd... Clujul, Moscova şi Iaşul, Lille şi chiar Chambery. Aceste fiinţe întruchipate de femei


imaginative oferă bucuria de a trăi nu doar pentru o clipă, ci plusul fugace de stimă pentru noi înşine pe vecie. A face din scris o bucurie şi a împărţi celorlalţi buchete de mentă în tufe şi secole de iu- bire traversate de Orlando pe gheaţa Ta- misei, în povestea lui cu prinţesa rusă, e ca şi cum toate zilele sunt fără durere. Auzise de Marta odată, prin vara


trecută, când Dan Daia şi privirea lui pe sub gene lungi o invitase la Iaşi, într-o răbufnire de ospitalitate moldoveneas- că, împănată cu oleacă de garlic fran- ţuzesc – era ceva cu Festivalul Primului Roman şi suna de parcă Proust se mutase din Combray-ul lui pe străzile din Savoia, la munte. Cartea ei pleca spre Franţa, iar numele ăsta, Marta Petreu, va reveni regulat ca ploaia de noiembrie în fereastra vieţii ei. Nu fusese la Cluj din facultate şi nici la Moscova, dar nu Bulgakov o întărâta turistic, ci un fel de magie falsă, probabil, a culturii ruse, percepută superficial, evident, doar din zgomotul metalic al ciocanului pe şinele din gara Anei K. Sau poate faptul că limba rusă, impusă cu forţa în gimnaziu nu i se păruse decât o experienţă plăcută... astfel încât, caligrafiind s moale şi litera, contorsionată auditiv, sci, părea că deja înfulecă nişte caşă şi scoate mereu o pupă din alta, toate ruse. Da, dorea să ajungă la Londra şi pe Arbat, cu capul dat pe spate după cupole colorate ca ţinutele rusoaicelor văzute aiurea prin Europa, remarcate prin frumuseţea şi prin felul de a se îmbrăca, ostentativ şi de prost gust. Nimic din sobrietatea rochiei negre cu care Virginia scria de la 9 la unu, în, în sfârşit, camera ei, separată, şi cu paharul de vin alături. Şi totuşi, un fel de rigoare iese din paginile cărţii şi nu e numai Ardealul lui Ticu şi Mica, ci şi aerul aşezat al imperiilor, sovietic sau britanic,- toate le regăseşte în scrisul ei. Şi ceaiul, kăniecino. Anul acesta festivalul de debut va


fi iar în mai, iar invitaţia francezilor va fi una singură – nu are şanse de a fi chiar ea, dar contează că undeva, pe o masă, noptieră, într-o poşetă şic, coperta roz a cărţii de debut se oferă inocent tuturor cititorilor din Chambery..., şi încă un oraş, îi scapă,


da, e o scriitoare consacrată, ce şanse avem noi, ceilalţi... dar cum roman de debut, ce a făcut până acum? Adică a răsărit aşa, şi din profesorat-direct la Chambery? (de parcă acest festival, declanşat de profesorul de română exas- perat că şcolarul francez nu citeşte, nu iubeşte limba şi dacă îi sare un şurub de la freză o repară cu cheia franceză ar fi ceva.... o fi, de fapt?! e, altfel Mar- ta nu s-ar fi înscris, îşi zice... sau a fost selectată... hm...) Aşa, şi cartea nu îi vine la rând la


dar şi celor de la Torino. Nimerită cu capul în jos în această lume a profe- sioniştilor, caută să înţeleagă cum de aceste coincidenţe nu au apărut înainte, când Gh. Crăciun era colegul ei la universitate şi încă se îmbolnăvea doar de viroză pe la Paris, când, vizitând Lille-ul nu aflase de fundaţia românilor cu primăvara pe casele umede din oraş, ci doar mâncase, cu nasul ascuţit de arome, castane coapte în iarna aşezată calm chiar în piaţa Primăriei, sau când, la Ambasada României din Paris, gus- tase din căpşune, elegant. Era o scenă în filmul unui regizor celebru, în care ispi- ta se descolăceşte roşu şi vine pe buze ca o căpşună grăsulie, oferită cam bru- tal fetei sărace de vărul ei. Tess îi vine în minte mai mult din carte, căci spe- ranţele puse în premiata actriţă se pare că s-au epuizat mai repede decât i-a luat lui Jude să recite din Noul Testament. Şi gara din Lille... fusese ceva cu o iu- bire între roşu şi galben, ca atunci, cu cele două străine, frumoase prin cărţile lor, adică între Franţa regină şi India, parfumată? - aşa că în iarna aceea scli- pea colorat şirul de elefanţi sub ghirlan- de, din faţa gării până la Fnac. Iar în micuţa cafenea de la etajul întâi, fu- mătorii priveau ca din vitrină roata uri- aşă care suia la cer vieţile cochet aran- jate ale francezilor, cu tot cu gustul pa- tiseriei cu unt de la Paul. Cultura era atunci pe toate drumurile, o vedeai fără să vrei, fie în cozile de la Fnac, aranjată tot în centrul oraşului, fie tot în coadă, la cinema, duminica după masa, sau chiar în firma universităţii din cartierul studenţesc, pe care se putea citi La fa- culté de la vie – Droit, Sport et Literature... Prin toamnă cumpărase, victima


atâtor coincidenţe, romanul de debut al Martei, Acasă... şi îl pusese în colţul cu de citit. Nu prea îi ieşea la îndemână, dar acest nume revenea în calea ei constant. Într-o zi a încercat să spună –


37


citit şi nici nu ştie despre femeia asta care scrie mai nimic până când litera d de pe coperta albă, de data asta, nu începe să-şi mişte, de la dreapta la stânga, rotocolul ondulat...durere, da, era ceva, şi fără? se poate? *


Face o listă pe coperta din faţă, în


creion – Proust, Ibsen, Strindberg, Tolstoi, Th. Mann, nu Heinrich, Nossak cu noiembrie cel târziu, apoi Camil P., Eliade, Holban, Canetti, – da, o cartea albă, cu hârtia moale şi ştearsă, pe care o ocolea mereu în biblioteca din copi- lărie, fiindcă titlul, Facla în ureche, părea prostesc şi greşit tradus,- aproape toţi îi răsuciseră viaţa în spirale roşii, unii chinuit, cu dicţionarul alături, alţii de prin mansarde în care fericirea/ bea- titudinea însemna cărţi, citite miop, şi singurătate, în timp ce cu unii doar stă- tuse la o tacla în faţa focului stins, fără să bage de seamă ghetele galbene ale diavolului musafir (şi fără să mai so- cotim carourile de pe şapcă). Nu se ba- gă la Bulgakov, încă o strânge frigul sălii Teatrului dramatic din Braşov, când vizionase cu clasa – sau să fi fost după 90? – Maestrul şi Margareta, cu Valeria Seciu, piesă din care îi rămă- sese în minte doar o coborâre pe mătură şi nişte replici neînţelese... îl pune şi pe el la de citit, peste Marta. Şi aşa i-au plăcut nuferii galbeni de pe alte coperţi sau ape din grădinile ursului şi de pe cheiurile Moscovei. ............................................................. Şi despre Fericitul Augustin şi


timpurile sale simţise ceva, că ar fi ca şi despre tristeţea pământului în faptul serii, aşa cum era şi la ora cinci, când Virginia W. îşi aşeza viaţa reală sub cea în care imaginaţia tindea să devină reală...îşi că-şi sorbea în durere un Earl Gray. Sau poate un ceai Darjeeling, colorat auriu ca ciorapii lui Orlando de sub baldachin, înainte ca soţul ei să plece pe mare la chemarea vântului nebun de aprilie. Zicea că şi în casa din Londra înserarea aducea durerea, că totul pare insipid şi zadarnic. Acesta e momentul cel mai îngrozitor, care→ CARMEN ADRIANA GHEORGHE


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61  |  Page 62  |  Page 63  |  Page 64  |  Page 65  |  Page 66  |  Page 67  |  Page 68  |  Page 69  |  Page 70  |  Page 71  |  Page 72  |  Page 73  |  Page 74  |  Page 75  |  Page 76  |  Page 77  |  Page 78  |  Page 79  |  Page 80  |  Page 81  |  Page 82  |  Page 83  |  Page 84  |  Page 85  |  Page 86  |  Page 87  |  Page 88