eu vorbesc de ţăranul-ţăran, care-şi respectă statutul şi condiţia de ţăran, trăieşte din seva pămîntului şi sudoa- rea trupului său. Să schimbăm, totuşi; să luăm cazul profesorului, pe care îl cunosc ceva mai bine. Formarea unui profesor bun durează ani şi ani. Şi nu chiar toţi ajung să fie profesori ade- văraţi, depăşind stadiul de funcţionar bun la toate (într-o emisiune TV mo- deratorul se arăta total contrariat că poate gîndi cineva la reformarea1 în- văţămîntului cu cadre didactice a că- ror vechime la catedră depăşeşte 20 de ani!). Chiar admiţînd că la termi- narea facultăţii cunoaşte întreaga ma- terie din programa de învăţămînt, fapt puţin probabil, punerea în valoare a noţiunilor, conceptelor, ideilor pro- movate presupune un lung proces de adaptare, mereu optimizat, nicicînd încheiat. Dar dacă de la an la an se schimbă materia, se restructurează, se scot sau se introduc capitole… Lumea întreagă ca şi orice do-


meniu de activitate e un continuum, pe care noi îl tranşăm în felii, din considerente practice şi didactice, ca să poată fi abordat secvenţial pentru o mai lesnicioasă cuprindere. Cineva spunea că şi luna poate fi mîncată, dacă o desfacem în felii, ca pe un măr. Cîte domenii de activitate îşi reclamă ca obiect de studiu omul? Care e mai important?! Fiecare oferă imagini secvenţiale, iar elevul ajunge să nu poată pune alături imaginile, pentru refacerea întregului, cea mai mare minune a lumii. Învaţă la matematică despre factorul comun, cu care ar trebui să opereze pe terenul unei discipline de învăţămînt, extinzînd apoi la celelalte discipline, înrudite sau nu. Scoaterea unui capitol dintr-un manual (din programă) nu descongestionează programa, cu se crede, ci complică; fiecare capitol cuprinde cunoştinţe pe care se construieşte în celelalte, iar eliminarea lui şubrezeşte baza de construcţie. Este de apreciat profesorul care aplică fără murmur cerinţa venită de SUS? Lui îi lipseşte imaginea globală a cunoştinţelor pe


1 În loc de reformă eu folosesc termenul


remodelare. De ani şi ani se trudesc autorităţile să scoată învăţămîntul la reformă şi nu reuşesc; opoziţia dascălilor e constructivă şi reuşesc să-l ţină în funcţiune. Remodelarea presupune nu revoluţie, ci reconstrucţie, într-un proces sisific, care a început împreună şi se va termina împreună cu procesul în sine.


care trebuie să le deţină elevul. Este ca şi cum am vrea să înţelegem ce s-a petrecut în 1989, bazîndu-ne numai pe ce am văzut la televiziune. Se abordează astăzi educaţia se-


xuală încă de la grădiniţă, ca un ca- pitol distinct, rupt de cunoştinţele despre om şi natură şi de cele de igie- nă, cum era pînă mai anţărţ. Priveşte, însă, în primul rînd, igiena organelor sexuale, cum e şi normal, ca atare e o problemă de igienă şi ar trebui taxată şi abordată ca atare. Cei nechemaţi percep omul ca un ansamblu de com- ponente autonome. Dar una e cînd ca- pul face, capul trage (fiecare pe conta lui!), alta e cînd părinţii mănîncă agu- ridă şi copiilor li se strepezesc dinţii (unii fac programa, alţii se străduiesc să facă agurida comestibilă, să nu strepezească dinţii copiilor). Şi cînd te gîndeşti că cineva afirma o vreme în urmă că o acţiune poate fi justi- ficată numai prin raportare la o anumită tablă de valori. Asta trebuie să fie prima. Oricît am vrea să o ocolim,


întrebarea dacă învăţămîntul româ- nesc actual reprezintă sau nu o valoare vine de la sine. Mai complicat va fi cu răspunsul. Imaginea creată în ultimii ani în mass-media este nu defavorabilă, ci catastrofală. Imaginea creată în afara graniţelor de produse ale şcolii româneşti plecate acolo pentru a-şi pune în evidenţă valoarea (concursuri) sau pentru valorificarea cunoştinţelor prin punerea lor în practică (continuarea/ completarea studiilor sau ocuparea unui loc de muncă) – cel puţin bună. E o dilemă, cu explicaţiile ei. Dincolo de toate, încercarea de a repune bacalaureatul în drepturile lui, pentru a se bucura de valoarea ce i se cuvine, este de toată lauda. Numai de ar ţine. Depinde şi de Ăi de Sus, dar depinde şi de fiecare slujitor al catedrei. De valoarea fiecăruia. Să ne amintim de o cugetare a lui Eminescu: viaţa nu plăteşte nimic, dacă nu vom face noi ca ea să preţuiască ceva. În orice moment al ei, societatea


adaugă noi valori celor moştenite. A- flăm azi despre succese ale medicinii şi tehnicii româneşti, ale muzicii şi ale sportului românesc etc. Atunci apare întrebarea de ce se afirmă că nu avem valori? Sînt două elemente de luat în calcul: criteriul valorii; popularizarea, valorificarea valorii. Adevărata valoare are nevoie pentru a se impune de un martor


41


incontestabil, timpul. Dintre cei ce bat la porţile afirmării ies în lumină întîi cei ce sînt în pas cu cerinţele imediate ale societăţii, care ajung personalităţi de o zi, o lună, un an, vipurile. Exemple ne furnizează zilnic mass-media, veşnic preocupată de noi lansări. Importantă este nu valoarea, ci posibilitatea de a face valuri, de a atrage atenţia. Un sportiv produce un val imens cînd obţine la o ediţie a olimpiadei cîteva medalii de aur. Nu luăm în calcul talentul şi munca lui pentru obţinerea performanţei. Vom constata doar că are nevoie de alţi patru ani pentru a mai face val, iar dacă atunci cîştigă numai o medalie de aur e o deziluzie. E altceva cînd apari într-un show TV, pentru că ai fost văzut(ă) împreună cu…, şi ţi se cere părerea despre cutare şi cutare, chiar dacă habar nu ai despre ce se vorbeşte. Te bagi ca morcovul în toate supele. Ai devenit vip şi o bună bucată de vreme eşti vip. Nu contează că primul lasă în urma lui o dîră de lumină pentru cei dornici de afirmare în domeniu, iar al doilea a dispărut în ceaţă precum apăruse. Lumea este intoxicată de vipuri


şi nu vede valorile. Profesorul de la Jean Monnet putea ajunge o valoare, dar nu prea ar fi ştiut lumea de el. A ajuns vip, căci şi-a dorit să ajungă vip printre elevi. Despre cîţi profesori valoroşi de la acelaşi liceu se discută ceva?! Nu vor fi fiind?! Renumele liceului este dat numai de faptul că acolo învaţă copiii nu ştiu cui, care nu sînt deloc interesaţi să fie încadrat liceul cu profesori valoroşi?! Rămîne un lucru stabilit: avem


valori. Ba chiar, prin anumite instituţii, le cultivăm, în anumite limite „stabilite de lege“. Mai rău stăm cu stimularea şi promovarea lor, de aceea se creează imaginea falsă că nu ştim ce să facem cu ele. Şi aşa pleacă din ţară sumedenie; dacă i-am şi conştientiza că sînt valori, ar fi rău de tot: fie ar emite pretenţii pe care Măria-sa Statul nu le-ar putea satisface, fie ar pleca şi mai mulţi. Aşa noi ştim că avem valori, dar tăcem chitic, să nu afle cei de dincolo de graniţe şi să-i momească folosindu-se de mijloace nepermise, cum ar fi cîştigul pecuniar, iar apoi să-i desfiinţeze ca valori. Chestia cu vipurile în mass-media e o abureală ca să nu tînjască străinătatea după valorile noastre. Vipuri au şi ei. Or fi avînd şi valori, dar sînt ale lor.


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61  |  Page 62  |  Page 63  |  Page 64  |  Page 65  |  Page 66  |  Page 67  |  Page 68  |  Page 69  |  Page 70  |  Page 71  |  Page 72  |  Page 73  |  Page 74  |  Page 75  |  Page 76  |  Page 77  |  Page 78  |  Page 79  |  Page 80  |  Page 81  |  Page 82  |  Page 83  |  Page 84  |  Page 85  |  Page 86  |  Page 87  |  Page 88