înaintea substantivului”, „ca să poată atinge zona inimii când spun cuvântul Duh”, un simulacru de regie conspirativă. E foarte justă această abordare, nu de puţine ori poporul român şi-a integrat organic spiritul contestatar (faţă de ocupaţiile nefireşti şi diverse) în firescul cel mai banal, în arta populară (banală în măreţie), în cusutul veşmintelor, în obiceiuri, precum şi rezistenţa, mai târziu, în făcutul crucii cu limba în interiorul gurii închise, în timpul torturii îndurate în închisorile comuniste. Roma şi Bizanţul au fost considerate influenţe atât de solide încât au participat la fundamentarea poporului român, care se revendică azi, extrem de original, din dialogul celor două. Opera lui Traian observă contrastele atât din istoria veche, cât şi din contemporaneitatea sa, textul fiind, documentar, literar chiar, foarte echilibrat şi egal cu sine. Cu toate acestea, fraze precum „Ce ţară minunată i-a închinat Romei fiul Spaniei!” (pg. 220), sunt discutabile, deşi fac şi ele plăcerea unui text, se integrează în stilul epocii. Pe de altă parte, un stil al epocii se face văzut şi la nivelul traducerii, anumite expresii au un iz eminescian («Sufletu-mi înmărmurit compara această epo- pee…», pg. 221), perfect credibil într-o perioadă interbelică în care influenţa stilului marelui poet român se manifesta născând folclor. Putem discuta despre influenţa sămănă- toristă exercitată de Nicolae Iorga asupra lui Basterra, dar mai cu seamă, faţă de acest text, cred că trebuie abordată o altă interpretare, cea a unei atitudini antipuritane (şi, paradoxal, prin aceasta nobilă!) – nu mă refer aici nicidecum la o ches- tiune etnică, ci, în limitele valorilor realismului, la un adevărat sincretism de recepţie. Complexitatea şi senti- mentalul coboară, din punctul de vedere al rigidităţii strict diploma- tice, cartea în vulgar, dar e acel vulgar al latinei vulgare, pe care istoria o justifică, şi, mai mult, o amplifică născând relaţii în cultură, iar nu ierarhizându-le comparatist.


Expresie Din punctul de vedere al expresiei,


Opera lui Traian cumulează, stilistic, apropieri de natură şi de cultură. Ca stil mic de expresie, microcosmos, patetismul se găseşte irigat de un


realism echilibrat, convingător şi chiar clasic. E aici, traducerea în română potenţează apropierea, prietenia cu marele istoric o dată în plus, ceva din jurnalele de călătorie ale


lui Nicolae Iorga, din


lapidaritatea confiscată a stilului diaristic integrată într-o frazare cursivă. În cadrul ei, insulele de spontaneitate vitalizează scrierea. Capitolul Amintiri în piatră,


printr-un titlu de o modernitate frapantă, atât ca lapis cât şi drept ciob de expresie, inaugurează o fuziune înclinată spre celălalt cuvânt : amintiri. Amintiri nu ca gen literar, ci, paradoxal, ca lucruri trăite, ca lucruri pe care memoria umană individuală le păstrează ca o zestre la purtător. Misiunea sa diplomatică pe teritoriul României dă veridicitate relaţiei dintre titlu şi substanţa capitolului, dar nu numai, amintirile imemoriale trec în macrocosmos, opera amintind, iar, de metoda lui Voltaire şi Cantemir. Asemănarea cu scrierile descriptive ale prinţului moldav, în special cele făcute pentru Academia din Berlin, e aceea de a suferi de un corset absolut necesar : veridicitatea, realitatea, dincolo de opinie. Scrierea lui Cantemir rezistă în condiţiile validării de către istorici şi a luării la cunoştinţă de către cei de alt neam, prin intermediul latinei. Scrierea lui Basterra e direct o receptare critică, una care se confruntă, din nou cu publicul. Şi nu doar că rezistă, dar chiar pune probleme fundamentale de tratare a stilului şi a raporturilor. Operele de acest gen au, încă din


perioada iluministă, o valenţă, dacă nu chiar o soartă, folclorică. Sunt opere de informare, de cunoaştere, mici enciclopedii subiective ale unui spaţiu exact, precis. Dacă ne gândim că unele dintre ele au apărut foileton, putem lesne observa comportamentul lor folcloric. Dar ce ne facem când citează direct folclor? „Floare albă din pahar! / Badea meu, peste hotar, / N-are boi / N-are nici oi; / Numai ochii amândoi.” sau „Cine n-are dor în lume, / Să vină la mine-anume: / Că io am atâta dor / De pot vinde tuturor.” (pg. 206). Acestea sunt versuri dispuse


(aici) în replică femeie-bărbat într-o regie care trasează toate coordonatele implicării sale, prin spaţializare. E un soi de intertext folclorul citat în cadrul unui gen literar care s-a


68


manifestat de-a lungul timpului în manieră folclorică (precum presa, eludând autorul sau minimalizându- l), dar, în acelaşi timp, regia de a lua versuri răzleţe, „ea, lui” şi „el, ei” şi a le pune în replică, spre a arăta şi un dialog, dar şi o circularitate clasică, mută realitatea într-o originalitate compozită, într-o idilă, în manierism. O forţă a expresiei de acest fel ar anestezia până şi mici erori sau inexactităţi, precum aceea că Maramureşul ar fi fost ocupat de romani.


(pg. 209). Apoi, o


refolclorizare se petrece prin integrarea clişeelor sau versurilor devenite clişeu din mari poeţi români ca Vasile Alecsandri, Lucian Blaga (ceva mai cunoscut publicului spaniol): „românul e născut poet” (pg. 206) sau „înţelepciunea s-a născut la sat” (pg. 201) modificate tocmai de originalitatea difuză a clişeizării.


Dialog Ramón de Basterra dialoghează


cu istoria şi printr-o portretistică bine echilibrată, nu cade în impresionism şi nu exagerează în a adânci liniile, ci doar le întăreşte pentru a contura personaje/personalităţi din câteva mişcări de condei. Despre Octavian Goga (pg. 215)


notează un banc (iarăşi, o specie folclorică), la Kossuth se referă, într- o punere în abis, „în tablou are mai degrabă un aer de patrician decât unul de calic.”(pg.214) Anecdoticul care face istoria va fi, peste decenii, o armă de seducţie a unui Petre Ţuţea, de exemplu. Basterra prinde foarte bine spiritul românesc şi îl redă întocmai. Acest spirit e uneori deconcertant prin felul în care trece de la solemnitate la gratuitate, de la nuanţe de mare fineţe şi observaţie la tuşe conclusive categorice. Există asocieri literar-istorice în


această carte care, pur şi simplu, nu comunică, care sună ca nişte forţări de epocă, de o artificialitate deranjantă: „câmpia blândă are o înfăţişare atât de idilică, încât intuiesc că mâna lui Don Quijote nu ar fi ridicat niciodată lancea de cavaler rătăcitor împotriva acestor meleaguri. Ar fi fost însă o ocazie demnă de luat în seamă de trista figură a compatriotului lui Traian: ar fi putut pedepsi nedreptăţile ce i se făceau de veacuri băştinaşului→


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61  |  Page 62  |  Page 63  |  Page 64  |  Page 65  |  Page 66  |  Page 67  |  Page 68  |  Page 69  |  Page 70  |  Page 71  |  Page 72  |  Page 73  |  Page 74  |  Page 75  |  Page 76  |  Page 77  |  Page 78  |  Page 79  |  Page 80  |  Page 81  |  Page 82  |  Page 83  |  Page 84  |  Page 85  |  Page 86  |  Page 87  |  Page 88