proceselor vitale ale naţiunii. În Timpul din 21 februarie 1881, pornind de la Expunerea situaţiunii,
raportul (II) teritoriul
Cu alte cuvinte, Eminescu este pe individualului,
al
desfăşurării istoriei, acolo unde acestuia i se solicită, din perspectiva universalului, deschiderea către particular şi accesul, prin dubla mişcare particularizantă, la universal. Intuind de la început mişcările prin care istoria atinge rareori, în clipele sale preafericite sau poate dimpotrivă nefericite, ontologicul, relevabil în ceea ce s-a numit mai târziu istoricitatea istoriei, Eminescu va susţine că poporul are geniu. Fără să stabilim contextul romantic în care ideea de geniu se afla în întreaga sa strălucire în teoriile marilor spirite europene, chiar până la deformare şi suspectarea ei de Hegel, să subliniem că Eminescu nu şi-o arogă sieşi (sau unui alt individ), ci poporului său, fără a o exclude celorlalte popoare. El o va particulariza şi, prin aceasta, o va deschide universalului. Ea va deveni, prin osmoza axiologică, definitorie pentru o naţiune şi, în cazul fericit, operă eponimă a acesteia, ceea ce metaforic am putea numi, cariatidă a istoriei. Dar aceasta se va lumina abia pe curbura celui de-al treilea „cerc” al mişcărilor dialectice şi ontologice. Întors cu faţa spre individual,
spre structura social-istorică a epocii sale, Eminescu va căuta să le surprindă seturile de „interese” care le determină şi cât din lumea „reală”, nealienată, se deschide unui raport dialectic, fie şi prin mişcarea „vicleană” a universalului. Chiar dacă „viclenia” la început pare a aparţine doar individualului, se va deconspira post festum că ea aparţine univer- salului. De aceea ideea de geniu naţional i se va părea în epocă poetului ca absentă. Deci, structura relevându-i un raport de noniden- titate între geniu şi popor. Se ştie că Eminescu, numit
„conservator” de cei care nu l-au citit, sau l-au citit superficial, s-a situat totdeauna dincolo de „partizi”; ceea ce avea importanţă pentru el şi pentru conştiinţa de sine a naţiunii era să nu se absolutizeze şi unilateralizeze contradicţiile, „să nu se creeze un
prefectului de Bacău, A. Vidraşcu, pune acest fenomen într-o lumină alarmantă. Nu numai că gospodăria ţăranului, „industria lui de casă”, frumoasele datini strămoşeşti statornice ca şi caracterul şi limba au sleit şi s-au stins, dar „în loc a rămas golul sufletesc, mai amar şi mai greu de suportat decât chiar sărăcia.” (M.E., op. cit., p. 78). Din perioada studiilor universitare
______________________________ abis din ce în ce mai mare între fiinţa istorică a neamului nostru şi oamenii ce guvernează.” (Timpul, 13 ianuarie 1881; M.E., Opere XII, p. 26). Contra acestor coliziuni, poetul cheamă raţiunea dialectică şi istorică spre a face „auzibilă” realitatea social-istorică românească, dincolo de alienările şi precarităţile ei, în şi cu procesualitatea sa, desemnată – cum lasă a se înţelege – prin geniul naţional al poporului român. Contradicţia fundamentală a
respectivei epoci de tranziţiune, cum o defineşte el, este cea dintre clasele pozitive (şi istorice), care se află în raport direct cu munca, şi păturile superpuse (surplantate poporului român) şi care nu se află în niciun raport cu munca, ci numai cu consumul. Cele din urmă, înstrăinate de fiinţa istorică a poporului nostru, surde la organicitatea dezvoltării acestuia, datorită subiectivismului şi fazei formaliste (v. teoria formelor fără fond), îl introduce într-o uitare a istoriei, a trecutului şi identităţii sale. În urma analizelor concret-obiective, filipice peste filipice adresează poetul contra „meseriei lucrative a patrio- tismului”, de sorginte neofanariotă. „Pentru ca poporul să-şi fi păstrat puterea lui de reacţiune în contra epocii turpitudinilor – scrie în Timpul din 19 februarie 1881 – s-ar fi căzut să nu avem epoca de aur a fanarioţilor, în care Giani, Cariagdi, Carada şi C.A. Rosetti, în linie suitoare, s-au îngrijit a stârpi din rădăcini sentimentul de demnitate naţională.” (M.E.,
op.cit., p. 74). Analizele sale minuţios executate şi profund implicate în celulele vieţii sociale evidenţiază o cancerizare a
22
vieneze, o adnotare devine revelatoare pentru profunzimea gândului întru realitatea social-istorică a ţării noastre; el surprinde, de la altitudinea conştiinţei de sine a naţiunii, că „eul nostru social a mers p-o cale străină nouă înşine – străină românismului”, iar de la cea a conştiinţei pentru sine a naţiunii, că „s-a călcat într-un materialism cras”, şi, cum „extremele s-ating”, este posibil „să ne aruncăm în oceanul idealismului filosofic al lui Fichte – poetic al lui Klopstock…”. În această fază, poetul nu crede că ar „exista între români un geniu atât de putinte care să vrăjească nava română cu cântecul ideilor sale pe calea de mijloc”; el se împotriveşte unilateralităţii şi abstractităţii celor două filosofii, în termeni hegelieni, care n-au depăşit faza abstractului intelect, pledând pentru „just-milieu-l raţiunii şi a(l) adevăratei simetrii.” (Mss. 2258, 186). Aceasta este extrem de important pentru conjuncţia poetului nostru cu bătrânul dialectician german, sub cupola dialecticei raţiuni, străluminată de viziunea eminesciană, chiar din această fază, prin metodul corelatelor ontologice, revelator şi al principiului simetriei. De la această altitudine, de armonie
dialectică a lumii, de echilibru al forţelor, Eminescu judecă dezvoltarea eului nostru social şi, sub constatarea abaterii de la cale, luminează axioma istorică: eul nostru social trebuie să se dezvolte pe calea românismului. În virtutea acestei axiome acţionează
geniul naţional al poporului. Şi din acest unghi axiomatic, poetul critică tot ceea ce nu se dezvoltă pe calea proprie, dialectică şi istorică, ceea ce nu se întemeiază pe cunoaşterea stărilor reale ale ţării noastre. În Mss. 2258, 140, el scrie: „Necunoaşterea deplină a ţării şi→ DUMITRU VELEA
______
EMINESCU (grafică în peniţă), de Constanţa Abălaşei-Donosă
Page 1 |
Page 2 |
Page 3 |
Page 4 |
Page 5 |
Page 6 |
Page 7 |
Page 8 |
Page 9 |
Page 10 |
Page 11 |
Page 12 |
Page 13 |
Page 14 |
Page 15 |
Page 16 |
Page 17 |
Page 18 |
Page 19 |
Page 20 |
Page 21 |
Page 22 |
Page 23 |
Page 24 |
Page 25 |
Page 26 |
Page 27 |
Page 28 |
Page 29 |
Page 30 |
Page 31 |
Page 32 |
Page 33 |
Page 34 |
Page 35 |
Page 36 |
Page 37 |
Page 38 |
Page 39 |
Page 40 |
Page 41 |
Page 42 |
Page 43 |
Page 44 |
Page 45 |
Page 46 |
Page 47 |
Page 48 |
Page 49 |
Page 50 |
Page 51 |
Page 52 |
Page 53 |
Page 54 |
Page 55 |
Page 56 |
Page 57 |
Page 58 |
Page 59 |
Page 60 |
Page 61 |
Page 62 |
Page 63 |
Page 64 |
Page 65 |
Page 66 |
Page 67 |
Page 68 |
Page 69 |
Page 70 |
Page 71 |
Page 72 |
Page 73 |
Page 74 |
Page 75 |
Page 76 |
Page 77 |
Page 78 |
Page 79 |
Page 80 |
Page 81 |
Page 82 |
Page 83 |
Page 84 |
Page 85 |
Page 86 |
Page 87 |
Page 88