„Biografia poetului e opera lui” (Nichita Stănescu)
Ieşind din perioada „uliciană”
(cum singur mărturisea), când – semnând o cronică a debuturilor la Adevărul literar şi artistic (seria C. Stănescu / Cristian Tudor Popescu) – încerca, din „obligaţii evaluative”, să identifice vocile noi, Daniel Cristea- Enache purcede, aflăm, la revizitarea clasicilor. Fiindcă Lyrica magna se vrea o relectură („explicativă”) a jocului poetic stănescian; or, Nichita, exploatând cu virtuozitate, la limită, resursele limbajului a produs prin volumul 11 elegii, un volum „de vârf”, incomparabil – zice (încă) tânărul critic –, colecţionând „minunate elegii abstracte”. E important că Stănescu interesează şi că, recitit acum, îşi dezvăluie – prin grila unui critic, şi el „de vârf” – inteligibilitatea, aventura semnifică- rii, aproximarea sensului etc., di- namitând, se ştie, logica lineară. S-a risipit, ne întrebăm, ceaţa mitului? Poate fi „citit” Nichita doar textual, uitând folclorul
scriitoricesc,
abandonând percepţia contextuală? În fine, noile valuri de cititori, cu „gusturi” de ultimă oră, îl coboară de pe soclu (cum îndeamnă, cu tenacitate, „revizioniştii”) sau e văzut, în continuare, cu accente imnice şi rezonanţă empatică, drept cel mai important poet postbelic de la noi, revoluţionând limbajul? Iată, aşadar, câteva motive (temeinice, credem) de a repune în discuţie cazul Nichita, dincolo de gloria oralităţii şi „rumoarea” canonică. Apărată cu cerbicie ori vehement
contestată, icoana lui Nichita Stănescu, un clasic în timpul vieţii, seducător şi prin „risipirile” lui, cu un teribil succes la public (succes cumva paradoxal dacă ne gândim că lirica sa abstractă, transpersonală, chiar ermetică nu se oferea unor lecturi lesnicioase) se bucură, în fine, de un tratament editorial adecvat. Ne gândim, fireşte, şi la antologia
alcătuită de Ion Mircea, echipată cu un binevenit studiu critic al aceluiaşi. Cum poetul (un „timpan armonios”), genial şi prolix (cum s-a tot zis) n-a beneficiat, credem, de o selecţie „la
_____________________________ sânge”, acest gest editorial şi unul reparator, în sens imagologic. Fiind- că Nichita Stănescu, observa cu în- dreptăţire tot Daniel Cristea-Enache a fost editat necritic, „strivit” de a- matorismul atâtor încropiri, aducân- du-i, de fapt, uriaşe deservicii, adunând cu hărnicie texte diluate poeticeşte ori inedite (în proliferare haotică); sau chiar volume onorabile, dar operând o selecţie discutabilă. Evident că după dispariţia omului, întreţinând o prelungită hipnoză, recitirea operei ar fi o firească obligaţie. Iar recitirea poate fi şi o lectură de redescoperire, dincolo de statornicia admirativă (împinsă în sanctificare) ori furiile iconoclaste. *
Provocând, sub flamura revizu-
irilor, o inflamată discuţie publică, binevenită într-o cultură matură, vegheată de necesarul spirit critic (uneori, e drept, eşuând, cu aplomb nihilist, într-un criticism generali- zat), cazul Nichita Stănescu a stârnit reacţii extreme, dovedind că nu a- vem de-a face cu o valoare muzeală, definitiv clasată. Supraevaluat, zic unii, ploieşteanul trebuie coborât de pe soclu; sau, cum „propunea” Cristian Tudor Popescu, volumele lui ar trebui „arse”. Demontând cu minuţie „argumentele”, Theodor Codreanu dezaproba, firesc, această tentativă de „mutilare vandalică” a operei. Vom observa că, devenit „bun public”, poetul, violentând limbajul şi clasicizându-se, şi-a estompat în timp forţa de şoc dar şi-a păstrat impactul şi prospeţimea lirismului, trăind, într-un dulce abandon, mirajul poeziei. Libertăţile pe care şi le-a oferit au impus un stil; filosofard, elegiac, inflaţionar, culti- vând un vizionarism care, fixat în starea de mirare, conserva cu tandreţe imperfecţiunea (virtualita- tea). Cosmoidul stănescian invoca salvator „dreptul la timp”. Magician, inventiv şi cogitativ, poetul „stănescizează” fără răgaz, oferind
6
cu generozitate, torenţial, gratuităţi stilistice, excentricităţi (asimilate grabnic de urmaşi, îmbogăţindu-şi recuzita), exerciţii de silogistică ş.a., realizând şi impunând, de fapt, o poetică a rupturii. „Vorbit” de limbaj, Nichita Stănescu a promovat un modernism radical şi a provocat un mit pe care, de altfel, l-a încurajat. Sub aparenţa improvi- zaţiei, poetul – un hiperlucid – a oferit dezinvolt, parcă în joacă, game, edificând o poezie „de cunoaştere”, implicit o meditaţie asupra poeziei. Experimentările lingvistice, căzând deseori – să recunoaştem – în incontinenţă lirică dezvăluiau, de fapt, „o imensă energie poetică” (cf. Gabriela Melinescu). Trăirea sentimentului, starea de mirare îi stârneau o febrilitate cu inflexiuni feminine; vocaţia prieteniei, cordialitatea flatantă, generozitatea risipită în gratuităţi, dăruind versuri, cărţi, monede, icoane ş.a, tabieturile boiereşti întreţineau un pelerinaj obositor, amplificat, desigur, de farmecul omului. Amicii roiau; condiţia de poet asaltat, împresurat de ceţuri mitologice, dăruit cu un uriaş talent, i-a asigurat şi duşmani statornici, muşcaţi de invidie. Lângă elogiile hipertrofice vieţuiesc, aşadar, şi opiniile drastice, cu aplomb nihilist. Dar o discuţie „rece” încă întârzie. Iar observatorii oneşti ai câmpului literar au sesizat, dincolo de efectul contaminant prin nichi- tizare, că astfel de reacţii au un vădit scop publicitar. „Monopolizat” au ba, adulat ori contestat, Nichita Stănescu rămâne – ne asigură Gabriela Melinescu (vezi Apostrof, nr. 2/2004) – „un poet viu”. Dar şi un mit „îndărătnic”, fabricat printr-o retorică extatică şi anunţându-se „o prejudecată durabilă” (zic unii critici). Dacă Gh. Grigurcu, de pildă, e convins că putem vorbi despre un „postament oficial al nichitismului” (faima poetului fiind „opera” regimului), cu totul altfel stau lucrurile în fosta Iugoslavie. Carismaticul Nichita, un „înfiat sârbesc”, a trezit în Logoslavia (Puposlavia) un ecou greu de imaginat, truditorul acestei relaţii speciale fiind Adam Puslojić, dublura sa belgrădeană. Adam, acest mare fantast, a durat din legătura→ ADRIAN DINU RACHIERU
Page 1 |
Page 2 |
Page 3 |
Page 4 |
Page 5 |
Page 6 |
Page 7 |
Page 8 |
Page 9 |
Page 10 |
Page 11 |
Page 12 |
Page 13 |
Page 14 |
Page 15 |
Page 16 |
Page 17 |
Page 18 |
Page 19 |
Page 20 |
Page 21 |
Page 22 |
Page 23 |
Page 24 |
Page 25 |
Page 26 |
Page 27 |
Page 28 |
Page 29 |
Page 30 |
Page 31 |
Page 32 |
Page 33 |
Page 34 |
Page 35 |
Page 36 |
Page 37 |
Page 38 |
Page 39 |
Page 40 |
Page 41 |
Page 42 |
Page 43 |
Page 44 |
Page 45 |
Page 46 |
Page 47 |
Page 48 |
Page 49 |
Page 50 |
Page 51 |
Page 52 |
Page 53 |
Page 54 |
Page 55 |
Page 56 |
Page 57 |
Page 58 |
Page 59 |
Page 60 |
Page 61 |
Page 62 |
Page 63 |
Page 64 |
Page 65 |
Page 66 |
Page 67 |
Page 68 |
Page 69 |
Page 70 |
Page 71 |
Page 72 |
Page 73 |
Page 74 |
Page 75 |
Page 76 |
Page 77 |
Page 78 |
Page 79 |
Page 80 |
Page 81 |
Page 82 |
Page 83 |
Page 84 |
Page 85 |
Page 86 |
Page 87 |
Page 88