Integrat spaţiului cosmopolit al


Iaşiului şi atmosferei spirituale de la şedinţele literare ale Junimii, Ion Creangă va răspunde îndemnului spre manifestarea deplină a exteriorului personalităţii sale, încercând să-şi introducă în acest nou peisaj propriul său personaj şi să se ofere pe sine drept obiect de spectacol. După intuiţia remarcabilă a lui Vl. Streinu, jocul cu sens existenţial al eroilor săi de mai târziu pare să devină pentru condiţia de nou-venit la oraş a fecio- rului lui Ştefan a Petrii Ciubotariul adevăratul său model de comporta- ment. Aplecarea spre politică a insti- tutorului, cu întreaga recuzită a „dis- cursurilor” sale deşucheate, sfidarea autorităţilor şi certurile cu înaltele foruri ecleziastice îl vor recomanda cu repeziciune pe fostul elev al lui Titu Maiorescu, şi încă unul dintre cei mai buni, de la Şcoala Normală Trei Ierarhi ca pe un personaj de o ului- toare mobilitate socială, apt să se in- sinueze în cele mai insolite situaţii. În ipostaza ingenioasă a orăşeanului „pe dos”, răzvrătitul şi jovialul diacon se va identifica prin isprăvile sale ex- centrice cu imaginea vie a nonconfor- mismului, pus să-şi execute rolul de erou carnavalesc. De pe acum, exis- tenţa ieşeană a humuleşteanului se remodelează din mers, cursul acestei schimbări ritmând cu fixarea tot mai profundă a figurii ambivalente a unui Creangă pe cât de simplu ca om pe atât de complex şi de special ca personalitate. După caterisirea din cler sau,


aşa cum stă scris în procesul-verbal încheiat la întrunirea Sinodului cano- nic în sala Mitropoliei, în ziua de 5 noiembrie 1872, „exclus din catalo- gul clericilor bisericeşti, şi pentru totdeauna neadmis în cler”, după 13 ani de carieră didactică şi ecleziastică, rămânând, la cei 35 de ani ai săi, cu un copil de crescut şi fără adăpost, Ion Creangă este integrat în învăţă- mânt în mai 1874, cu începere de la 1 septembrie, de acelaşi Titu Maio- rescu, care-i fusese profesor şi direc- tor, distingându-l cu premiul întâi la absolvire. Ajuns institutor la Şcoala de Băieţi Nr. 2 din Păcurari, excentri- cul diacon „caterisit” face o strălu- cită carieră de dascăl, dar şi de autor, în colaborare, de manuale demare


______________________________ răspândire. Părăsit de Ileana (Elena), fiica preotului Ioan Grigoriu, după o căsnicie prematură, Creangă locuia la marginea Ţicăului din Iaşiul de altădată, de unde făcea o oră la dus şi alta la întors, când mergea la şcoală şi venea acasă obosit. Aici avea o casă, unde, spre a-şi întregi noua „gospodărie”, o aduce ca ţiitoare pe Tinca Vartic, care i-a supravieţuit şi s-a remăritat, moştenind atât casa, vestita bojdeucă, evaluată la şapte mii de lei, cât şi o sumă de bani lichizi, din care fiul, căpitanul Constantin Creangă, celebrul autor al foiţei de ţigară, a cheltuit o bună parte pentru apariţia la Iaşi, între 1890-1892, a primei ediţii a operei sale în două volume, Scrierile lui Creangă, cu o prefaţă semnată de A. D. Xenopol şi cu o biografie de Grig. I. Alexan- drescu, primul biograf al scriitorului. Distanţa faţă de centrul oraşului, uliţele noroioase, casele mici, încon- jurate de garduri de lemn şi liniştea Ţicăului îi ofereau noului institutor un bun paliativ pentru acel spaţiu rustic al Humuleştiului. Formată din două odăi, una lipită pe jos cu lut, ca la Humuleşti, casa de aici l-a menţinut pe tărâmul unei copilării prelungite după tiparul rustic. „În bojdeuca unde locuiesc eu, după cum o descrie Creangă în ultima epistolă către Titu Maiorescu, dorm afară şi pe vremea asta, în 18 spre 19 septembrie. De veţi avea răbdare, că bunătate totdeuna aţi avut, veţi întreba poate, unde-i bojdeuca mea? Vă voiu răspunde respectuos: în mahalaua Ţicăul de sus, nr. 4 (dacă se mai poate numi stradă o hudicioară dosnică) plină de noroiu pân la genunchi, când sunt ploi mari şi îndelungate, zise şi putrede, şi la secetă geme colbul pe dânsa. Iar bojdeuca de căsuţă în care locuiesc eu de vreo 18 ani e de vălătuci şi povârnită spre cădere pe zi ce merge, de n-ar fi răzămată în vreo 24 de


24


furci de stejar şi acelea putrede. Iarna dorm într-o odăiţă toată hrentuită, iară vara într-un cerdăcel din dos, începând de pe la maiu şi sfârşind pe la octomvrie, când este vremea bună cum îi acum. Aşa m-am deprins”. Aici trăia şi scria, ca un pitoresc personaj de basm din Iaşiul de altădată, îmbrăcat într-un halat ţărănesc, până la pământ, croit din „pânză de ţară, cu mânecile largi şi deschise la piept”. Creangă scria iarna, în pat, rezemat cu spatele de perete, iar vara în cerdacul din spate al bojdeucii, pe o saltea, „în mijlocul a o mulţime de hârtii, note, caiete, împrăştiate în toate părţile, cu târăiţii în picioare şi cu pirostire albă pusă în patru în jurul gâtului ca să scape de sudoare”. În „vestitul cerdăcuţ”, printre cele douăsprezece mâţe ale sa- le, îl găseşte şi Smărăndiţa, fiica preo- tului Ioan, când îl vizitează odată în bojdeucă. „Trăia în Ţicău, va mărtu- risi aceasta, într-o căsuţă cam hren- tuită. L-am găsit în cerdac, scria.” Descoperit de M. Eminescu către


sfârşitul lui iulie 1875, cu prilejul unor consfătuiri cu învăţătorii, povestitorul este introdus în cenaclul Junimea, inaugurându-şi ciclul de Poveşti cu lectura povestirii Soacra cu trei nurori, publicată de îndată de către Iacob Negruzzi în numărul din 1 octombrie 1875 al Convorbirilor literare. Supusă la o interpretare împinsă în mit şi legendă, existenţa lui Creangă va oscila tot mai vizibil între două lumi, pe care el însuşi, prototip al firii nesofisticate, pare a le fi ţinut la distanţa extremă: pe de o parte atmosfera neconstrânsă de la Junimea, în cercul rafinaţilor cărtu- rari, unde fusese adoptat şi era as- cultat cu un nedisimulat interes, iar pe de altă parte bojdeuca din Ţicău, din- spre care legătura cu „spaţiul-cuib” şi cu starea de spirit a copilăriei va fi percepută numaidecât ca un complex de structuri de care nu se va mai putea dispensa. Înţeleasă dintr-o atare perspectivă, plecarea lui Creangă din sat capătă semnificaţia unei şotii asumate în mod creator, iar adeziunea subversivă şi critică la Junimea, „cu toate trăsnăile lui neconformiste” (P. Constantinescu), echivalează cu un act de adopţiune. Acceptarea lui entu- ziastă de animator „povestaş”, dar şi faima oarecum deocheată ce îi va însoţi încadrarea va face din Creangă, pe rând, „un Moş Bodrângă, un→ MARIN IANCU


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61  |  Page 62  |  Page 63  |  Page 64  |  Page 65  |  Page 66  |  Page 67  |  Page 68  |  Page 69  |  Page 70  |  Page 71  |  Page 72  |  Page 73  |  Page 74  |  Page 75  |  Page 76  |  Page 77  |  Page 78  |  Page 79  |  Page 80  |  Page 81  |  Page 82  |  Page 83  |  Page 84  |  Page 85  |  Page 86  |  Page 87  |  Page 88