Pe un interval cu puţin peste două


decenii de activitate creatoare, de la volumul Sensul iubirii (1960), apărut după fulguranta şi tragica existenţă a genialului N. Labiş, până la Noduri şi semne (1982), la care adăugăm şi ci- clul Opere impersonale, pe care de-a- bia mai reuşise să-l revadă pentru edi- ţia pregătită împreună cu Al. Conde- escu (Ordinea cuvintelor, 1985), Ni- chita Stănescu readuce poezia româ- nească la formele cele mai potrivite, ca artă şi rostire poetică împlinită. Reformator al limbajului poetic şi valorizator al valenţelor cuvântului, urmând lecţia altor mari creatori şi conştiinţe artistice superioare (Emi- nescu, Bacovia, Blaga, Arghezi şi Ion Barbu), Nichita Stănescu devine autorul unei „epopei lirice” singulare, în care eul originar nu e cel al unei existenţe profane, empirice, ci un eu mitic, aflat în căutarea identităţii cu sine, a adevărului ultim despre sine. Atât de informat asupra experimen- telor lirice moderne, poetul se ali- niază vârstelor „modernităţii esenţia- le”, într-o opoziţie programatică faţă de convenţiile şi dogmatismul ideologic al realismului socialist din anii 50. Depăşindu-şi începuturile, poetul îşi caută identitatea într-o lirică puternic cerebralizată, ajungând la o superioară intelectualizare a emoţiei. Atent să-şi confecţioneze un discurs personal reliefat şi să-şi transfigureze o gravă problematică a fiinţei, poetul creează un sistem de referinţă exterior, situându-se într-o realitate în care-şi joacă adevărata existenţă, ridicând la rangul de mitologie întâmplările eului. Prin acest proces de conceptualizare a mesajului poetic, deşi nu totdeauna uşor inteligibil, poezia lui Nichita Stănescu devine o cunoaştere de sine şi o comunicare de sine cu sinele. Implicat în acest sistem de


conotaţii pe teritoriul limbajului şi al experienţei Logosului, asemenea marilor creatori ai lumii, de la Novalis, Musset, Hugo, Hőlderlin, Nerval, Poe şi Lautrémont la Baudelaire, Mallarmé, Rilke, Trakl, Valéry, Breton, Prévert, Yeats, Pound, Montale, Quasimodo şi Ungaretti, autorul Necuvintelor vede lumea prin intermediul metaforei şi al


______________________________ altor combinaţii insolite de cuvinte sau, mai bine zis, de necuvinte. Devenită una dintre cele mai originale experienţe a limbajului, poezia lui Nichita Stănescu ia formele unui mesaj grav, încifrat în ambiguităţile unor figuri poetice pline de revelaţii („Ah, am strigat, / viaţa mea, tu nu mai plânge cu viaţa!”). Avându-şi sursele în dilemele moderne ale lirismului, cuvântul îşi găseşte la Nichita Stănescu o uimitoare vitalitate, se reîntoarce asupra lui însuşi pentru a redobândi alte noi semnificaţii („Plutea o floare de tei / înăuntrul unei gândiri abstracte”). Explorând valenţele combinatorii ale cuvintelor cu o ingeniozitate lexicală de sorginte antonpannescă, poetul restituie drepturile interiorităţii din perspectiva trăirii lumii ca unitate şi a fiinţei ca prezenţă într-un univers armonic. Atât de absorbit de sensul şi de natura unei asemenea comunicări poetice, creator al unui sistem filosofic sui-generis, Nichita Stănescu produce un discurs despre poezie creând-o. Plasat pe un asemenea filon al inspiraţiei poetice de o frustă energie, scriitorul este ludic şi ironic, ilustrând orientarea modernistă care îşi propune deliricizarea poeziei prin discursivitate, alături de alţi autori postbarbieni, precum Marin Sorescu sau Mircea Ivănescu. Într-o primă etapă a poeziei sale, desfăşurată între volumele Sensul iubirii (1960) şi Laus Ptolemaei (1968), identificăm o viziune proaspătă asupra lumii, de o vizibilă mobilitate spaţio-temporală, de experienţe interioare şi de trans- formări ale realului la intensitatea unei adevărate „viziuni a sentimen- telor”. Dincolo de paradoxurile şi sofismele sublime uşor de identificat, discursul poetic, pur şi auster, se întemeiază pe „cosmicizarea umanu- lui şi antropocentrizarea cosmosului”, natura devenind parte a omenescului iar omul o funcţie a naturii, cu mereu aceeaşi preocupare faţă de poezie şi faţă de corporalul devenit cuvânt sau


14


purificat prin acesta („Trupule, dacă mă mai scoţi din minţi / Te zvârlu din cuvânt.”). Odată cu etapa a doua, cuprinsă între 1969 şi 1972, de la Necuvintele până la inclusiv volumul Măreţia frigului, asistăm la o „criză a limbajului”. „Între semn şi obiect (referent), constată Al. Piru, intervine o ruptură, în sensul că atât semnul cât şi obiectul se semnifică fiecare pe el însuşi,


încât cuvântul devine


necuvânt.” Poet al cugetului solar, gândirea paradoxală este la el întemeietoare, axiomatică. În fine, a treia fază, definită prin perioada dintre 1979, de la Epica Magna şi până la sfârşit, incluzând aici volumul Noduri şi semne, dar şi ciclul Opere impersonale, se întemeiază pe o „poetică a reintegrării” (eternei întoarceri a logosului), concepută sub semnul extincţiei şi al disoluţiei prezenţei. Vizionarismul poetului devine ardent, iar „cuvântul” şi „ideea” se află în sfera cugetării şi a unei poezii ce tinde spre conceptualizarea mesajului. Prezente în jocul de cuvinte şi în elementele criptice ale limbajului,


semnele


comunică prin natura lor, prin ceea ce ele dezvăluie într-un inepuizabil sistem de conotaţii, precum toate marile aventuri ale spiritului. Poet cu o viziune proaspătă asupra lumii, participant la elaborarea semnelor şi la interogarea lor, Nichita Stănescu trece de la o poetică a extravertirii la paradoxurile cele mai fulgerătoare şi se instituie în mod legitim în teritoriul limbajului şi al experienţei Logosului („Tristeţea mea aude nenăscuţii câini / pe nenăscuţii oameni cum îi latră”). Efortul decriptării, solicitat intens


pentru a depăşi uneori dificultatea unui discurs exagerat eliptic, este adeseori compensat de o satisfacţie estetică fără egal. Raportându-se la sensul şi natura unei asemenea reţele imagistice uşor de identificat, Eugen Simion afirma că odată „cu Nichita Stănescu apare în literatura română nu numai un mod original de a scrie poezie, dar şi un mod special de a fi poet”. Autor al unui limbaj liric de aspect meditativ, filosofic, după o evidentă experienţă argheziană, cu toate paradoxurile sale fulgerătoare, Nichita Stănescu a inventat o „limbă îngerească”, declanşând profunde „mutaţii genetice” în cadrul poeziei, asemenea lui Rimbaud sau Labiş, de exemplu.


MARIN IANCU


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61  |  Page 62  |  Page 63  |  Page 64  |  Page 65  |  Page 66  |  Page 67  |  Page 68  |  Page 69  |  Page 70  |  Page 71  |  Page 72  |  Page 73  |  Page 74  |  Page 75  |  Page 76  |  Page 77  |  Page 78  |  Page 79  |  Page 80  |  Page 81  |  Page 82  |  Page 83  |  Page 84  |  Page 85  |  Page 86  |  Page 87  |  Page 88