crede în esenţa abstractă, folosind limbajul numai ca mijloc pentru atingerea dezideratului său artistic. Resimt ca firească, logică, acea tendinţă a poeziei de a deveni metalingvistică, deasupra laturii materiale a limbajului, folosind limbajul ca pe un vehicul şi atât. Pentru Nichita Stănescu, „etalonul” e însăşi poezia care se schimbă mereu, păstrând anumite constante. E poezia la un moment dat, dar nu în aceeaşi eternitate, păstrându-şi, totuşi o serie de centri de referinţă şi de continuitate. Pentru că poezia e unica formă prin care sufletul şi mintea sa comunică cu lumea, o numeşte când „religia religiilor”, când „poezie pură”, când „poezia poeziei poeziilor”, rezultat al unei intuiţii sublime. Dar ceva tot rămâne necomunicat. Aceasta e taina care provoacă adesea disperarea poetului. Nu se poate trece peste


consideraţiile lui despre restul cuvântului în creaţia poetică, aşa cum îl înţelege el şi, de aici, faimoasa şi contrarianta lui teorie a necuvintelor. Înaintea lui Stănescu şi Arghezi vorbise de imaterialitatea cuvintelor, „cuvinte fulgi”, cum observă Ion Pop în cartea sa analitică închinată poetului. „Cu un an sau doi în urmă – mărturiseşte poetul Elegiilor – vânturam pe nori un gând: cuvintele sunt umbra de aur în conştiinţă a materiei”. Cuvintele, ca emanaţii ale eului, omnipotent, sunt capabile – cum interpretează critica de poezie – „nu numai să instituie o nouă ordine în univers, ci devin ele însele sursă de universuri, se întrupează în forme insolite”. Nu o dată, Nichita Stănescu a


făcut mărturisiri patetice privind încântarea că poate scrie într-o limbă atât de expresivă precum limba română. La o întâlnire colocvială, i s-au pus întrebări la care el a răspuns, evident, sentimental: „– Care este cel mai frumos vis pe care l-aţi avut vreodată? – Limba română. – Care este cel mai important lucru pe care îl doriţi de la viaţă? – Să nu trădez această limbă minunată şi spiritualitatea ţării care m-a născut.” Ars Poetica, cea a cuvântului, face subiect pentru mai multe dintre poeziile lui Nichita Stănescu. Publicat postum, în „fragmentarium” de jurnal, din volumul Fiziologia poeziei, textul


10


Cuvântul


are


semnificaţii


explicative necesare înţelegerii: A fost odată un cuvânt atât de frumos încât se prefăcea în obiecte lucioase, dând mâinii rupte nobil os şi crivăţului – oase. Nu cred că el era rostit Anume în vreo limbă. ..................................... Se pare că a fost cândva doar un cuvânt pe lume Care-o fi fost şi când a fost şi cu ce cuvânt anume – Nu ştim. Începutul poeziei are un aer de


basm, când de fapt finalul ne întoarce cu gândul la Cuvântul dintâi, al Demiurgului (amintit înainte de Eminescu şi Blaga), cuvânt miraculos, pe care, în mod tainic ar visa şi poetul să-l posede. În poezia Foamea de cuvinte sunt foarte multe versuri cu valoare aforistică, mai ales cele care se referă la legătura cuvintelor cu lucrurile pe care le numesc. Dar cuvântul e numai formă: Nu pot să mănânc decât forme scoarţe, învelişuri şi atât, ..............................................


În străfundul fiecărui lucru nu


există până la urmă decât un cuvânt-


înfăţişarea trupului meu, tristă, ştie legea acestui pământ că până la urmă în lucruri nu este în miezul miezului decât un cuvânt, rege al întinderii aceste cu viţele arse de vânt. ........................................................ Rămâne până la urmă cuvântul, ultimul în străfundul obiectului, ____________________________


_____________________________ cum vulturul rămâne când vântul curge pe coastele pieptului muntelui şi bate ca o inimă dinafară lăsând înăuntru ce este, prea dulcea povară... (Foamea de cuvinte)


Sugestia cuprinsă în asociaţie cu


înfăţişarea trupului, cu vântul nevăzut în care se păstrează imaginea vulturului invizibilă, dar percepută ca fantezie poetică, se apropie cu ceea ce Nichita Stănescu va numi „necuvântul”. Dorinţa poetului e aceea de a atinge inefabilul prin iluzia văzduhului: Oase de pasăre să-mi fie cuvinte, oase de pasăre dând gândurilor acea formă prelungă şi aproape văzută cu ochiul liber, – a ridicării deasupra orizonturilor. Expresia „aproape văzută”


undeva „deasupra orizonturilor”, vizează din nou nespusul din cuvânt. Şi atunci, dacă cuvintele sunt numai forme, care nu spun totul, ce sunt „necuvintele”? Trebuie să ţinem seama de ceea


ce ne spune singur poetul, în încercarea de a lămuri conceptul, atât cât poate fi lămurit ceva indicibil. Important în poezie este ceea ce conotează cuvântul. Idei şi definiţii sunt enunţate de


poet în eseul Cuvintele şi necuvintele în poezie. Poezia e definită ca „tensiune semantică” spre ceva ce nu poate fi precis exprimat prin cuvânt, un cuvânt care nu există. Şi asta pentru că „poezia nu rezidă din propriile sale cuvinte. Poezia foloseşte cuvintele din disperare.” Ea nu se identifică cu vocabulele


pe care le foloseşte, este ceva ce e dincolo de ele. În poezie putem vorbi de necuvinte – spune inventatorul termenului – cuvântul are funcţia unei roţi, simplu vehicul” care provoacă un sens.


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61  |  Page 62  |  Page 63  |  Page 64  |  Page 65  |  Page 66  |  Page 67  |  Page 68  |  Page 69  |  Page 70  |  Page 71  |  Page 72  |  Page 73  |  Page 74  |  Page 75  |  Page 76  |  Page 77  |  Page 78  |  Page 79  |  Page 80  |  Page 81  |  Page 82  |  Page 83  |  Page 84  |  Page 85  |  Page 86  |  Page 87  |  Page 88