„Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica a fost stareţ, în acelaşi timp, la două mânăstiri”.


L.C.: Înaltpreasfinţite Părinte, aţi fost din încredinţarea


Părintelui Patriarh într-un pelerinaj sfânt la Torino, unde aţi participat la sfinţirea pietrei de temelie a unei biserici ortodoxe ce se va construi în acel loc. Aţi dus cu Înaltpreasfinţia Voastră, la solicitarea credincioşilor de acolo, moaştele Sfântului Cuvios Gheorghe, fost stareţ la mânăstirea Cernica. Vă rog să ne oferiţi câteva informaţii despre acest sfânt care a fost de puţin timp canonizat de Biserica Ortodoxă Română. Î.P.S. Ioan: Am dus, în Italia, de fapt


am însoţit sfintele moaşte împreună cu actualul stareţ al mânăstirii Cernica, părintele arh. Maxim. Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica s-a născut în anul 1730, la Săliştea Sibiului, în Transilvania. De tânăr, a avut o aplecare spre cele duhovniceşti şi întrucât, în Transilvania, foarte multe biserici şi mânăstiri ortodoxe au fost distruse în secolul al XVIII-lea, el a trecut munţii şi a fost primit de fraţii şi de părinţii mânăstirilor din Ţara Românească. Aşa l-a cunoscut pe un mitropolit grec, Roşca, care era la Bucureşti, devenindu-i ucenic. Apoi a urmat drumul spre Constantinopol, spre Muntele Athos, unde între timp s-a întâlnit cu Sfântul Paisie Velicicovschi, cu care la un moment dat au părăsit Muntele Athos şi au venit să întărească monahismul în ţara noastră. Aşa au ajuns la Mânăstirea Dragomirna, în Bucovina. În acea mânăstire, au întemeiat o obşte de peste 350 de monahi, însă după anul 1775, Bucovina cade sub austrieci. Sfântul Paisie şi cu ucenicul său, stareţul Gheorghe, merg la Mânăstirea Secu, din Neamţ, unde, din nou, întemeiază o obşte. Însă din tinereţe înclinat către cele sfinte, apoi o parte din


viaţă petrecându-şi-o în Muntele Athos, din nou inima Sfântului Gheorghe ardea să se întoarcă la Muntele Athos, la mânăstirile de acolo. Însă prin lucrarea lui Dumnezeu s-a oprit la Bucureşti, unde mitropolitul locului l-a rugat să refacă Mânăstirea Cernica care era distrusă. În 1781, vine la Mânăstirea Cernica care era într-o stare jalnică. A trebuit să ridice din ruine această mânăstire. Sfântul a ridicat-o din ruine cu vrednicie şi mitropolitul i-a dat în grijă şi mânăstirea de la Căldăruşani. La rugămintea mitropolitului Ţării Româneşti, a făcut ascultare. A fost stareţ, în acelaşi timp, la două mânăstiri. Gândiţi-vă ce ascultare sfântă! Pentru ascultarea lui sfântă, pentru faptele lui bune, pentru poveştile pe care le-a semănat în inima atâtor călugări şi credincioşi, trupul său a fost găsit neputrezit. Sfântul Sinod, de curând, l-a declarat sfânt al Bisericii Ortodoxe Române. Pot spune că am însoţit moaştele Sfântului Gheorghe de la Cernica în Italia, la Torino, dar de fapt Sfântul ne-a dus acolo, nu noi l-am dus pe Sfânt.


L.C.: Înaltpreasfinţite Părinte Arhiepiscop, ce ne puteţi


spune despre moaşte în general? Astăzi, în mod obişnuit, când se dezgroapă morţii, cum este obiceiul, după şapte ani, pot fi găsite moaşte? Î.P.S. Ioan: Într-adevăr în unele părţi ale ţării, se mai


păstrează încă rânduiala de a se dezgropa morţii, după şapte ani. Într-un sat a fost dezgropat cineva şi îi găsise mâna dreaptă neputrezită, vânătă spre negru. Altă dată, la o femeie


64


s-au găsit ambele mâini neputrezite, vinete şi negre. Altă dată s-a găsit unei alte femei mâinile neputrezite, dar erau galbene şi frumos mirositoare. Şi l-a întrebat cântăreţul pe preot: Părinte, am asistat la toate acestea, dar ce s-a întâmplat cu oamenii aceştia? Şi atunci a spus preotul: Frate dragă, primul pe care l-am dezgropat şi avea mâna stângă neputrezită şi vânătă, pe acela îl cunosc, îl ştiu, că sunt de mulţi ani în satul acesta, omul acela a lovit-o peste obraz pe mama lui şi de aceea mâna-i n-a putrezit. Dar, părinte, atunci femeia la care ambele mâni n-au putrezit, ea ce-a făcut? Frate dragă, această femeie, când era tânără, încă necăsătorită fiind, a căzut într-un păcat – păcatul desfrânării – a născut un copilaş şi cu ambele mâini l-a aruncat în apa care trece pe la marginea satului. Părinte, la ultima dezgropare, am găsit pe lelea Floarea, care a fost femeie văduvă timp de treizeci de ani şi umbla la biserică, ale ei mâini de ce n-or fi putrezit? Atunci a apus preotul: ai văzut cum erau mâinile ei? Erau galbene şi frumos mirositoare. Mâinile ei n-au putrezit pentru că mâinile ei, treizeci de ani, au făcut prescură pentru biserică. Ea a adus la


biserică, treizeci de ani, prescură, pentru fiecare Sfântă Liturghie. Peste timp, s-a stins şi cântăreţul. Atunci când l-au


dezgropat fiii lui, peste şapte ani, au rămas uimiţi când tatălui lor nu-i putrezise inima. L-au întrebat pe preot: Părinte, ce păcate o fi făcut tata de nu i-a putrezit inima? Preotul a răspuns: Inima tatălui vostru n-a putrezit, pentru că, patruzeci de ani, el nu cu buzele a cântat la strană, ci a cântat cu inima. De aceea vă îndemn şi îndemn pe toţi cititorii să iubiţi cu inima pe Dumnezeu. Cântaţi lui Dumnezeu din inimă! Frământaţi cu mâinile voastre măcar o prescură în viaţă şi rugaţi preotul să pregătească din ea Sfânta Liturghie! Iar atunci când vreodată, trecând printre morminte, prin cimitir, s-ar putea să auziţi că în unele morminte încă mai bate vreo inimă. Să fiţi siguri că în morminte, unde aveţi părinţii aşezaţi întru aşteptarea Învierii, sunt multe mâini încă neputrezite care L-au slăvit pe Dumnezeu. Îndemn pe toţi creştinii să aibă mâinile curate. Numai cu mâinile curate, se poate deschide uşa Raiului şi numai cu inima iubitoare de Dumnezeu poţi trece pragul Raiului, pentru că omul merge în Rai cu inima, ştiut fiind că unde este comoara ta, acolo este inima ta. De aceea cântaţi cu inima lui Dumnezeu, aşa cum cântă şi păsările cerului! L.C.: De multe ori, Înaltpreasfinţite Părinte, oficiaţi


Sfânta Liturghie în altare de vară, deci sub cerul liber. Alături de cântarea psaltică, credincioşii ascultă şi cântarea binecuvântată de Dumnezeu a păsărilor aflate în copacii din curtea sfintelor lăcaşe. Î.P.S. Ioan: Când aud păsările cerului cântând, aşa cum


aţi spus, îmi amintesc de o liturghie pe care am săvârşit-o eu, în zi de duminică, într-o biserică dintr-un sat din Covasna. Nu eram decât eu şi o pasăre. Intrasem într-o biserică pustie, fără acoperiş, gunoiul era în ea până la ferestre, dărâmături, crescuseră copaci în biserică. Era către ora 11, când ştiam că toţi preoţii şi ierarhii erau în momentul cel mai important al liturghiei. Eu mă aflam singur în biserica aceea şi atunci am zis: Doamne, am ajuns să fiu singur aici ca bufniţa între dărâmături! Şi când am spus în gândul meu aceste cuvinte, a trimis Dumnezeu o pasăre pe turla desfăcută a bisericii. A cântat puţin. Mi-am ridicat ochii la turlă şi pasărea a zburat mai departe. Aşa am slujit eu, o dată în viaţa mea, o sfântă liturghie doar cu o singură pasăre.


LUMINIŢA CORNEA


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61  |  Page 62  |  Page 63  |  Page 64  |  Page 65  |  Page 66  |  Page 67  |  Page 68  |  Page 69  |  Page 70  |  Page 71  |  Page 72  |  Page 73  |  Page 74  |  Page 75  |  Page 76  |  Page 77  |  Page 78  |  Page 79  |  Page 80  |  Page 81  |  Page 82  |  Page 83  |  Page 84  |  Page 85  |  Page 86  |  Page 87  |  Page 88