„În 1952, s-a căsătorit cu a doua
„Mă mut în lup pentru că este vremea schimbării lupilor în clopote.” (Nichita Stănescu).
„Ceea ce putem spune, până
toate acestea se vor lămuri, este că poetul Nichita Stănescu continuă o serie mare de poeţi din secolul al XX-lea (Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu) şi că el însuşi este un mare poet care cu închipuirile, jocurile, teoriile, stările şi abilităţile lui, a schimbat faţa poeziei româneşti. Un mare poet român într-o
istorie imposibilă (epoca totalita- rismului), un mare liric european aproape necunoscut...” (Eugen Simion)
Iarăşi am păşit uşor, şi în trecutul
decembrie 2012, peste dureroasa amintire a plecării lui Nichita. Încet, în vârful picioarelor, cu scuza, poate, de a nu-i tulbura somnul celui care adunase în ochii săi mari tot verdele codrilor unui „pământ numit România”. Plutind îngereşte deasupra unei
lumi înnobilate de geniul său, fiul ţăranului Nicolae Hristea Stănescu, din Prahova, şi al nobilei rusoaice Tatiana Cereaciuchin, membru post- mortem al Academiei Române, deţinător al Premiului internaţional Johann Gottfried von Herder şi nominalizat, în 1980, pentru Nobelul pentru literatură, a dăruit poeziei române universalitate. Prea repede înălţat în eternitate,
în ultima zi a acestui martie 2013 ar fi împlinit 80 de ani. Şi moartea face parte din viaţă, iar viaţa, de cele mai multe ori, e nedreaptă, mai ales cu oamenii buni. S-a născut la Ploieşti, în 31 mar-
tie 1933, şi a murit, după o inimagi- nabilă suferinţă, pe patul Spitalului de Urgenţă din Bucureşti, în noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983. În perioada 1944-1952 a urmat
Liceul „Sf. Petru şi Pavel”, devenit „Mihai Viteazul” din Ploieşti, pentru ca, ulterior, între 1952-1957 să urme- ze cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti. Se vor împlini, aşadar, trei dece-
nii de la plecarea sa. „Fugit irreparabile tempus...”
4
dragoste a sa din adolescenţă, Magdalena Petrescu, dar cei doi se vor despărţi după un an. (n.n. – Din 1961 datează volumul «Sensul iubirii».) În 1962, s-a căsătorit cu poeta şi
eseista Doina Ciurea, din a cărei dragoste se va plămădi tema volumului
sentimentelor». Ulterior,
«O viziune a fiind
împreună cu poeta şi autoarea Gabriela Melinescu, se vor inspira reciproc în a scrie şi a construi universuri abstracte. În 1982, se căsătoreşte cu
Todoriţa (Dora) Tărâţă. Nichita şi-a adunat poeziile sale «băşcălioase», scrise, după propriile sale cuvinte, «fără mamă, fără tată», într-un volum numit «Argotice - cântece la drumul mare» şi publicat foarte târziu, după moartea sa, în 1992, de Doina Ciurea.” Este pentru scurt timp corector şi
apoi redactor la secţia de poezie a „Gazetei literare” (director, Zaharia Stancu). Publică „Dreptul la timp” (1965), apoi volumele de poezie „Roşu vertical” (1967) şi „Un pământ numit România” (1969): „Noi suntem seminţe şi pământul e al nostru, / ştim cel mai bine locul şi patima şi rostul, / ştim cel mai bine legea şi mersul înainte, /suntem, după nevoie, şi lacrimă şi dinte (...) Nu cerem nimănuia nimic, însă oricine / dacă el vrea-l numim şi prieten şi vecine. / Aici şi pâinea, sarea, noi o avem la masă, / căci ne- am făcut-o singuri, zidindu-ne o casă ” („Noi”). Urmează „Oul si sfera” (1967), „Laus Ptolemaei” (1968). Tipăreşte „Necuvintele” (1969), pentru care primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor. Este numit redactor-şef adjunct al
revistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu. În 1970, devine redactor-şef
adjunct la „România literară”, revistă condusă de Nicolae Breban.
____________________________________________________________________________
______________________________ Publică „În dulcele stil clasic” (1970), apoi, la Editura Tineretului, volumul „11 elegii”, „Belgradul în cinci prieteni”, „Măreţia frigului” (1972) şi „Strigarea numelui” (1973). Pentru volumul de eseuri „Car-
tea de recitire” obţine, pentru a treia oară, Premiul Uniunii Scriitorilor. Un an mai târziu, obţine, pentru
ultima oară, Premiul Uniunii Scriitorilor şi i se atribuie Premiul internaţional Johann Gottfried von Herder. Devine publicist comentator la „România literară”. Se mută în ultima sa locuinţă, din Str. Piaţa Amzei nr. 9. În faţa geamului apartamentului său creşte celebrul plop Gică. La 4 martie 1977, poetul
încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ştefănescu, şi este lovit de un zid care s-a prăbuşit după cutremur. În urma şocului, suferă o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului, care va lăsa ceva sechele şi după vindecare. În 1978 publică volumul de
poezii „Epica Magna”, care primeşte, în acelaşi an, Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române. Apare volumul de „Opere imperfecte” (1979). În 1980, este nominalizat
pentru Premiul Nobel pentru Literatură. „În august 1981, are prima criză
hepatică. Aceste crize vor continua în toamnă şi poetul se internează la spitalul Fundeni.→ MARIANA CRISTESCU
Page 1 |
Page 2 |
Page 3 |
Page 4 |
Page 5 |
Page 6 |
Page 7 |
Page 8 |
Page 9 |
Page 10 |
Page 11 |
Page 12 |
Page 13 |
Page 14 |
Page 15 |
Page 16 |
Page 17 |
Page 18 |
Page 19 |
Page 20 |
Page 21 |
Page 22 |
Page 23 |
Page 24 |
Page 25 |
Page 26 |
Page 27 |
Page 28 |
Page 29 |
Page 30 |
Page 31 |
Page 32 |
Page 33 |
Page 34 |
Page 35 |
Page 36 |
Page 37 |
Page 38 |
Page 39 |
Page 40 |
Page 41 |
Page 42 |
Page 43 |
Page 44 |
Page 45 |
Page 46 |
Page 47 |
Page 48 |
Page 49 |
Page 50 |
Page 51 |
Page 52 |
Page 53 |
Page 54 |
Page 55 |
Page 56 |
Page 57 |
Page 58 |
Page 59 |
Page 60 |
Page 61 |
Page 62 |
Page 63 |
Page 64 |
Page 65 |
Page 66 |
Page 67 |
Page 68 |
Page 69 |
Page 70 |
Page 71 |
Page 72 |
Page 73 |
Page 74 |
Page 75 |
Page 76 |
Page 77 |
Page 78 |
Page 79 |
Page 80 |
Page 81 |
Page 82 |
Page 83 |
Page 84 |
Page 85 |
Page 86 |
Page 87 |
Page 88