Şi, totuşi, valorile menţionate


există, oricît ar fi ele subminate de realităţi din practica socială. Există, pentru că fără muncă, dacă nu redu- cem totul la munca fizică, societatea nu numai că ar stagna, ci s-ar risipi. Există Ţara, nu ca o întindere de pămînt, ci ca o entitate spirituală. Cine nu crede să citească mesajul pus de hackerii români pe site-ul britanic Daily Telegraph ca „strigăt al întregului popor român“, împotriva unor afirmaţii considerate înjositoare: „Ne-am săturat să vedem cum nişte gunoaie ca voi încearcă să îşi bată joc de ţara noastră. Să ne creaţi o imagine cu totul alta faţă de cea reală […]. Eroii patriei noastre nu vor muri ni- ciodată! Vrem să nu se uite CINE l-a vărsat [sîngele] pentru ca România să existe astăzi pe hartă, să le amintim copiilor şi nepoţilor noştri, să îi res- pectăm cu onoarea cuvenită“. Nu place limbajul?! Dar ei l-au vrut dur, pe măsura indignării lor. Şi, la toată urma, e mai frumos Românie – plai cu boi, creaţie „intelectuală“, care ne- a amuzat, aşezîndu-ne pe treapta unde autorul se simte bine?! Avem şi altfel de valori, creatorii


de valori, deveniţi simboluri pentru spiritualitatea românească. Şi acestea sînt subiective; monumentul fiecăruia e făcut de fiecare dată din ape cur- gătoare ale sufletului propriu, cum bine spunea Eminescu despre Shakes- peare: Ca Dumnezeu, te-arăţi în mii de feţe / Şi-nveţi ce-un ev nu poate să te-nveţe. Forţa unor astfel de valori, modele, asupra semenilor întrece imaginaţia obişnuită, conducînd la încredere nelimitată în capacitatea acestora; Greşind cu tine, spune din nou Eminescu, chiar iubesc greşala: / S-aduc cu tine-mi este toată fala. Şi, cu toate acestea, chiar aceste modele ajung să fie contestate, căci subiecti- vismul nu dispare din judecarea valo- rii. Apoi valoarea absolută există doar în cer, fiecare pămîntean avînd limi- tele sale. La noi se pare că a existat şi


continuă să existe o preocupare aparte în această direcţie, a demolării. Aici ne-am demonstrat personalitatea, iar după 1990 am dezvoltat chiar un cult al demolării. Cîte personalităţi ale culturii româneşti, nu numai din perioada comunistă, au scăpat acestei preocupări? Să luăm în consideraţie întîi încercările de a demonstra că unii scriitori sînt mai importanţi prin opera rămasă în manuscris decît cea


publicată, punînd în cumpănă nu numai discernămîntul criticii ante- rioare, ci chiar capacitatea autorilor de a-şi aprecia propria creaţie. În alte cazuri, s-a contestat valoarea operei din cauza aderenţei autorului la o anume doctrină politică; numai după intervenţia categorică a lui Ştefan Au- gustin Doinaş virulenţa atacurilor îm- potriva lui Sadoveanu după 1990 s-a mai temperat1. Suficient exemplu. Ba chiar a existat încercarea de a se cere un fel de trecere cu buretele peste perioada 1947 – 1989, un alt fel de genocid cultural; asta ar fi însemnat că noi în acea perioadă eram scoşi din istorie. În ultimii ani s-a abordat cam


mult lozinca singura soluţie – înc-o revoluţie. Necunoscătorii cred că e o invenţie a anilor din urmă, dar, de fapt, este o continuare a atmosferei din societatea comunistă, care făcea totul pentru păstrarea vigilenţei revo- luţionare, necesară pentru dispariţia urmelor trecutului şi construirea noii societăţi. La începutul revoluţiei cul- turale, discursul proletarului lui Emi- nescu prezenta modelul unei astfel de distrugeri, care îngrozea toată lumea. Mă tem că noi am dezvoltat această moştenire de a demola, fără însă a ne propune să dezvoltăm ceva. Demolăm fizic, fabrici, uzine,


combinate, fără a pune în loc ceva, măcar pe măsură. În cele mai bune cazuri au apărut hipermarketuri. Ce nu demolăm abandonăm, şi într-un caz şi în celălalt punînd la dispoziţia oamenilor de acţiune terenul necesar. Demolăm moral. Pe oricine, cu


speranţa că locul rămas liber pe soclu va fi destinat demolatorului. Orice, cu dorinţa de a înlocui durabilul cu perisabilul, care poate aduce servicii pentru serviciu. NOUL trebuie să-şi ocupe dreptul, pentru că de aia e nou. Un exemplu banal: de o vreme, care trece însă şi în vechiul regim politic, se vorbeşte despre necesitatea promovării muzicii tinere. Ce e aia muzică tînără?! Afară de faptul că e nouă?! Muzica a fost totdeauna tînără şi aşa va fi mereu, deci muzica ori e tînără şi e muzică, ori nu e tînără şi nu e muzică, pentru că muzica nu poate trăi fără acest atribut, definitoriu. Să promovezi o piesă muzicală numai pentru că cel (cea) care o cîntă se


1 Apăruse mai înainte un minunat studiu al lui Al. Paleologu cu extrem de convingătoare explicaţii ale evoluţiei prozei sadoveniene


40


manifestă pe scenă oligofrenic, cu mişcări dezarticulate, dacă nu obsce- ne?! Acum vreo două sute de ani ci- neva spunea că nu putem rămîne veş- nic la frunză verde, ceea ce e foarte adevărat, dar muzica poate fi înlocu- ită doar de muzică, nu de altceva. Şi, slavă Domnului, nu ducem lipsă de muzică. Să facem ceva mai mult pentru muzică. Să construim. De ce am construi?! Ca să


construieşti, trebuie să ai convingerea că ceea ce-ţi propui va rezista o vreme, că nu vine mîine înc-o revoluţie, care să transforme totul în nimic. Nu contestă nimeni rolul revoluţiei (nici măcar pe al loviluţiei!) sau pe al demolării, dar construcţia pretinde continuitate. Nu inerţie! Se spune că timpul vindecă rănile, dar pentru asta el însuşi are nevoie de timp. Orice are nevoie de timp pentru a-şi proba valoarea (mai ales cînd aceasta îşi depăşeşte timpul), impor- tanţa, eficienţa, eficacitatea, preţul etc. Orice creator de valori, fie ele şi banale, trebuie să aibă speranţa că întreprinderea lui are un minimum de şanse pentru a reuşi. Altfel va renunţa. Dacă ţăranul nu şi-a pus porumbul pînă în mai, nu-l mai pune. Ar fi inutil. Va da altă folosinţă ogorului? Poate. Nu e o valoare porumbul lui? Poate. Am aflat de la un ministru al agriculturii că şi aşa noi cultivăm prea mari suprafeţe de pămînt. Dar pentru ţăranul acela pămîntul e o valoare, căci e condiţia existenţei lui, nu pecuniară, căci aceasta i-ar putea fi recompensată de Măria-sa Statul, ci morală, căci îşi desfăşoară viaţa după ciclurile porumbului, e ceasul lui biologic. Se pare că nu e prea convingător


exemplul meu cu ţăranul, că ţăranul nu mai e cel pe care îl ştiam eu. Dar


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61  |  Page 62  |  Page 63  |  Page 64  |  Page 65  |  Page 66  |  Page 67  |  Page 68  |  Page 69  |  Page 70  |  Page 71  |  Page 72  |  Page 73  |  Page 74  |  Page 75  |  Page 76  |  Page 77  |  Page 78  |  Page 79  |  Page 80  |  Page 81  |  Page 82  |  Page 83  |  Page 84  |  Page 85  |  Page 86  |  Page 87  |  Page 88