Leon Cok vine în faţa cititorilor
cu prima carte de versuri intitulată „Magnetul răului”, apărută la Editura Nova Didactica. Volumul prezintă zbaterile interioare ale tânărului care s-a născut pe aceleaşi meleaguri cu Liviu Rebreanu, având, după cum el însuşi declară, două pasiuni: sculptura şi pictura. Timpul este cel care i-a adunat frământările interioa- re în versuri care acum sunt aşezate într-o carte care vorbeşte despre sal- varea prin recunoaşterea păcatului: „Ce răi am devenit deodată / Şi sufletul l-am făcut scrum / Oameni cu inima de piatră / Cum de-am ales, Doamne, acest drum”. Versurile păstrează ritmicitatea
clasicismului, fiind într-o continuă admiraţie pentru toate darurile primite de la Cel de Sus: „Cât te iubesc pe tine soare / Şi aş putea să-ţi spun / Că fără tine n-aş vedea / Nici cărare, nici drum”. Cu o puternică fibră patriotică, Leon Cok vibrează de câte ori aude trăirile legate de patrie: „Ţara mea nepreţuită,
/
Românie, te iubesc / Vreau odată să dispară / Toţi acei ce te hulesc /…/ Hai, români de pretutindeni, / Vreau să fim uniţi acum / Vreau respect şi libertate/ Mergem toţi pe acelaşi
_____________________________ drum”. La 30 de ani, poetul îşi conturează un portret pe care ar trebui să-l avem fiecare dintre noi: „Motorul fericirii noastre/ Ce demarează cu iubire/ De reuşim să-l pornim/ Va merge-n veci fără oprire/ Căldura ce-o avem în suflet/ Şi ce ne-a dat-o Dumnezeu/ Ca să o dăm la cei ce n-au/ Să-i ajutăm când sunt la greu”. În spaţiul poeziei, des- coperim liniştea de acasă: „Oricât de rău mi-ar fi/ oricâte greutăţi m-apasă / Un singur gând mă linişteşte / E gândul ce mă duce acasă”. Aici, pe tărâmul credinţei, fiecare dintre noi îşi găseşte seva vieţii: „Vreau să ştiu cine n-ar vrea / Înapoi să se întoarcă
actualitate un gen aproape uitat: fabula. Gen odihnit, fabula e resuscitată
Nu l-am cunoscut pe Romeo
Morari în anii lui clocotitori. Era, cum se spune, scump la vedere, prins în atâtea risipitoare angarale ale unei instituţii în care importat era cuvântul rostit, imprimat pe benzi magnetice, suportul pe hârtie fiind mai mult orientativ, depăşit de verva şi ritmul oralităţii. Iar Romeo Morari făcea Radio
cu entuziasm şi cheltuială mare de timp, neglijându-şi multele-i dispo- nibilităţi creatoare, nu neapărat în aşteptarea unor vremuri mai bune, ci pentru „când le va veni vremea”. Poate că acum Romeo Morari a
considerat că a sosit timpul să mai recupereze din întâlnirile lui cu muzele – şi ale poeziei şi ale picturii. A ales pentru acest moment să se întoarcă în timp, să readucă în
de Romeo Morari, un moralist pur sânge. Unul care a trecut prin destule experienţe de viaţă pe care să le cuprindă „în ordinea cuvintelor”, să le dea relevanţă şi literară şi morală. Mini-fabule, midi-fabule şi o
maxi-fabulă e o formulă şi ea moralistă, ironică, atrăgându-ne atenţia asupra unui parametru prea uşor trecut cu vederea: măsura! Romeo Morari nu e un moralist
încrâncenat, chiar dacă, într-o formulă canonică, sub zâmbetul lui se ascunde dispreţul. Mini fabulele sale sunt
concentrări epigramistice, ca respiraţia să crească treptat în amplitudine, până la maxi fabula sa, în fapt, o... mini scenetă a mora- vurilor de pe scena (vieţii). Şi ca să nu le fie urât, fabulelor
56
_____________________________ le-au fost ataşate caricaturi, în registru tematic independent, astfel că ai senzaţia, ca în reclamele comerciale, de două cărţi într-una! NICOLAE BĂCIUŢ
/ Când aicea a crescut / A mâncat şi a băut apă”. Sufletele părăsite îşi găsesc salvarea în rugăciune: „Atunci când n-ai lumină în suflet / Prin beznă mergi atât de greu / Şi n- ai să vezi poarta speranţei / Care te va ghida mereu” sau „Omule nu te mai crede / Mare, puternic, pe pă- mânt / Cu grijă împarte-ţi bogăţia / Să nu te văd că pleci plângând”. În tot acest spaţiu al regretelor, fericirea vine din mulţumirea către Cel de Sus: „Doamne, îţi mulţumesc ţie / Pentru tot ce mi-ai dăruit / Dar mai dă-mi acea raţiune / Ca să mă faci fericit”. Dincolo de versuri, se ascund sentimente profunde iscate din dorinţa de a fi un apărător al credinţei: „Pe trepte urc şi eu / Încet, spre Dumnezeu, / Doamne, te rog ai milă/ Şi de sufletul meu”. Poezia care încheie volumul este
precum un testament al poetului, prin care cere cititorului îngăduinţă: „Nu mă mai criticaţi dur/ Că nu sunt scri- itor/ Sunt doar un visător/ Cu iz de începător/…/ Poate-s mesaje dure / Dar sigur asta simt, / Nu vreau să spun minciuni,/ ce rost ar avea să mint”. Prin volumul său, Leon Cok
pătrunde într-o lume a misterelor, acolo unde fiecare gând este străbătut de dorinţa eternităţii. MENUŢ MAXIMINIAN
_________________________________________________________________________________________________ _
Page 1 |
Page 2 |
Page 3 |
Page 4 |
Page 5 |
Page 6 |
Page 7 |
Page 8 |
Page 9 |
Page 10 |
Page 11 |
Page 12 |
Page 13 |
Page 14 |
Page 15 |
Page 16 |
Page 17 |
Page 18 |
Page 19 |
Page 20 |
Page 21 |
Page 22 |
Page 23 |
Page 24 |
Page 25 |
Page 26 |
Page 27 |
Page 28 |
Page 29 |
Page 30 |
Page 31 |
Page 32 |
Page 33 |
Page 34 |
Page 35 |
Page 36 |
Page 37 |
Page 38 |
Page 39 |
Page 40 |
Page 41 |
Page 42 |
Page 43 |
Page 44 |
Page 45 |
Page 46 |
Page 47 |
Page 48 |
Page 49 |
Page 50 |
Page 51 |
Page 52 |
Page 53 |
Page 54 |
Page 55 |
Page 56 |
Page 57 |
Page 58 |
Page 59 |
Page 60 |
Page 61 |
Page 62 |
Page 63 |
Page 64 |
Page 65 |
Page 66 |
Page 67 |
Page 68 |
Page 69 |
Page 70 |
Page 71 |
Page 72 |
Page 73 |
Page 74 |
Page 75 |
Page 76 |
Page 77 |
Page 78 |
Page 79 |
Page 80 |
Page 81 |
Page 82 |
Page 83 |
Page 84 |
Page 85 |
Page 86 |
Page 87 |
Page 88