Literatură şi film A fi sau a nu fi... Şi dacă în Edenul


copilăriei am şti ce obstacole ne aş- teaptă, am renunţa la viaţă? Copiii din romanul Să nu mă părăseşti de Kazuo Ishiguro (vezi traducerea de la Poli- rom, 2006, semnată de Vali Florescu) sunt fericiţi pentru că nu ştiu ce va urma. Madame le spune mai târziu: „Da, în multe privinţe v-am păcălit, însă v-am oferit o copilărie. Nu v-aţi fi cufundat în artă, dacă aţi fi ştiut ce vă aşteaptă... Tuturor ne e frică de voi...”. Uluitoare parabolă a existenţei uma-


ne! Adică vine vremea donării de orga- ne. Prima donare, a doua... şi tot aşa până la „centrul de sfârşire”. Numai copilăria a fost perfectă, deoarece au avut grijă alţii să ne ferească de asprimea înverşunată a lumii exteri- oare. Poţi rezista şi după a treia donare, chiar dacă devii o legumă. În orice caz,


„nu există amânări”, implacabilul e la el acasă. Donarea e, desigur, o metaforă subtilă a încercărilor vieţii. Poţi supravieţui unei despărţiri şi suporţi boli, ba chiar moartea celor dragi. Te târăşti neputincios, nu te poţi opune. A câta donare? A câta înfrângere? Te revolţi? Cine te aude? Ce ţi-e scris... Fatalism bătut în cuie. Donori şi donatori. Te bucuri de viaţă în nişte limite. Atâta e rostul tău, nu poţi dezerta. Poate un strigăt, ca la Pasolini, în filmul Teorema ? Filmul lui Mark Romanek- Never


let me go - nu e altceva decât o bună ecranizare a romanului lui Ishiguro, cu Carrey Mulligan (din filmul An Edu- cation), Andrew Garfield (The Social Networks), Keira Knightley (Ducesa). Kathy, Tommy şi Ruth, adică un trio cu o existenţă impusă: „Vei da organe!”. La început nu se vede sabia lui Damocles. Cutia Pandorei va fi deschisă mai târziu. Au fost crescuţi să


se supună doctrinei sociale, să nu fugă. Nu au noţiunea alegerii. Pentru ei, gardienii sunt nişte protectori. Desti- nele lor sunt sacrificate din raţiuni ego- iste. În film există un terifiant contrast între formă şi conţinut, dacă ne gândim că peisajele au un lirism liniştitor. Parcă e abolit orice stres şi te invadea- ză un calm protector, derivat din fata- lismul asumat. Filmul are un impact to- tal, graţie actorilor şi curgerii irever- sibile a secvenţelor. Pluteşte flagrant un inefabil strigăt stopat, amputat. Ishiguro a scris şi tulburătorul


roman Rămăşiţele zilei, ecranizat de James Ivory, cu Anthony Hopkins. Majordomul Stevens nu este şi el un prizonier al... destinului? Nu e legat de ideea de acceptare, fatalitate? Japone- zul Ishiguro a mai scris şi Amintirea palidă a munţilor, Nemîngâiaţii, Un artist al lumii trecătoare etc. ALEXANDRU JURCAN


________________________________________________________________________________________________ Pictori mureşeni


„ isa -e p nd t


no untem s inele şem ţ din no a cev cu m ca


…„ r mi îna i s


Da a i înş


lt a a A f


re port i înlă


înlă ine s untrul f m


A f ă â ă ş de pro


i smnţ i a t prij priul tu pă â


untrul f m eno enelo e s


V ezăt e tine înuţi, ca s s iiă f ,câ


s e tre zeşti” …


ult mi îna , în a cev…lt a a ă num


inte de tae,ot ă ne a â lt


ini ă mnt.”


(Nichita Stănescu, A unsprezecea elegie)


E motto-ul de pe blogul Ralucăi


Moisoiu. Fie şi numai pentru atât, fără a-i vedea lucrările, adorându-l eu pe Nichita, Raluca mi-a stârnit imaginaţia şi dorinţa de a o invita să expună în micuţa noastră galerie, de la cotidianul “Cuvântul liber”. Miercuri, 20 martie, Soarele a


traversat ecuatorul ceresc, trecând din emisfera australă în cea boreală. A fost aşadar, Echinocţiul de primăvară, ziua devenind egală cu noaptea, şi ne-am agăţat de triumful (doar astronomic, din păcate) al aşteptatei lumini, în continuă creştere de-acum, faţă de noapte, care se va micşora, se va micşora…, necăjind muzele şi pe artiştii romanţioşi. Capricioasă şi înşelătoare este vremea aceasta, în care, iată, iarna îşi face curăţenie mare, de Paşti, scuturându-şi de dimineaţă cerga de


i ne preăimgt zvrlim în


ele primvriăe i… eno enelo r.


r, m ereu


nea peste timidul fir al ierbii. Parcă nici soarele nu se încumetă să-şi scoată chipul, sub biciul ploii nehotărâte dacă să fie sau nu lapoviţă, ori binefăcătoare, umedă, cămaşă germinaţiei. Dar nouă, acum şi aici, nu ne


pasă! Nu ne pasă, fiindcă, într-o lu- me a degringoladei totale, avem câţi- va stropi de certitudine. Şi această certitudine este vibraţia, TRĂIREA – emoţia aşteptării a ceva… imaterial, indicibil, dar minunat, prin culoare şi sens. Culoarea, total dezinhibată, pătrunzându-ne porii inteligent, rafinat, persuasiv, ademenitor şi fermecător, printr-o anume, foarte specială, inocenţă a privirii, comparabilă, poate, cu traiectoria mirată a creionului strâns tare, tare, în mânuţa de copil. Copiii nu au inhibiţii, ştiţi. Spun şi fac lucruri… trăznite. Cel puţin aşa consideră oamenii mari şi serioşi. Vai de ei! Când nu mai suntem copii, înseamnă că am murit, spunea Brâncuşi. Iar un artist care nu mai e copil ar fi bine să se ocupe de altceva! Raluca se joacă. Şi se joacă atât de frumos! Blaga spunea, parcă: „să


86 ăpoi ţ


joci popice cu planetele”… Cam aşa! Tablourile ei sunt pline de sori, de stele, de izvoare – ori poate de discrete urme ale lacrimii, căci unele flori au şi ghimpi. Se joacă Raluca, ore şi zile şi nopţi, se simte acolo, în pânză, un tremur, ca în muzica lui Debussy, ori ca în pânzele lui Seurat, ori ca la Barbizon, dar, pardoxal, mă gândesc şi la clipa când s-ar putea îndrăgosti de plutirile lui Chagall ori de geometriile lui Paul Klee sau Vassarely. Nu că ar coborî de acolo, deşi fiecare dintre noi coborâm din „mantaua” cuiva, ci fiindcă temperamente artistice fiind, ne îndrăgostim, în fiece secundă, de frumuseţe, oricât de diferite ar fi formele ei. În plus, dincolo de vibraţie, în pânzele Ralucăi, ca şi în fotografiile ei, se simte, se vede fericita împletire a unei memorii genetice, moştenite de la părinţi cultivaţi, cu IQ-uri remarcabile, cu o sensibilitate lucid convertită între barierele, nescrise, ale gestului artistic de cea mai bună calitate. Raluca Moisoiu este un artist


adevărat. Ea se caută încă, nu fiindcă e tânără, ci fiindcă aşa e firesc. Cel care nu caută veşnic izvoadele fermecate ale vieţii, ale TRĂIRII, e trist şi sărac, incapabil de a dărui şi de a se dărui. Iar aici avem un artist generos, care ne-a umplut sufletele cu frumuseţe, culoare şi lumină. Îi mulţumim!


MARIANA CRISTESCU


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61  |  Page 62  |  Page 63  |  Page 64  |  Page 65  |  Page 66  |  Page 67  |  Page 68  |  Page 69  |  Page 70  |  Page 71  |  Page 72  |  Page 73  |  Page 74  |  Page 75  |  Page 76  |  Page 77  |  Page 78  |  Page 79  |  Page 80  |  Page 81  |  Page 82  |  Page 83  |  Page 84  |  Page 85  |  Page 86  |  Page 87  |  Page 88