ranţa – în general - era un sentiment naţional. Uneori, datorită omniprezen- ţei sentimentului acela ajungeai să te simţi ca fiind singur în casa ta, dar că din umbră, dintr-un ungher, cineva te priveşte, îţi urmăreşte activitatea şi că era doar o chestiune de timp până te-ar fi atacat fizic.‖ Pasajele sunt de un dramatism acut. Induc un parfum de prezenţă. Uneori ţi-e teamă să vorbeşti chiar şi despre fantezie. Citesc închis ca într-o geodă cartea


Domnului Ovidiu Vasilescu şi simt, uneori, când personajele se apropie de România, cristalele cavernei mă împung în străfundul conştiinţei. Timpul inte- rior, subiectiv, este darnic, dilatat, cu aripi care se deschid spre înăuntru tră- ind în zborul răvăşit al pasiunii ca frunzele purtate de un vârtej în pastel autumnal, tranzlaţii temporale, perie- gheze paradisiace; timpul exterior, fizic este abolit. Curgerea este oprită. O lume interioară ţi se deschide, lumina lecturii se curbează în tine, un curcubeu feeric, iar această subducţie spre tine însuţi, în profunzimea „până la care nicio inteligenţă nu poate pătrunde” (Lao Tse), trăieşti momente de tihnă, ca în acel salabo eliadesc. Cartea bună e o poartă de evadare,


posibilă pe calea celor trei extazuri: arta, iubirea şi moartea31. Toate trei se regăsesc în această carte. Lectura ei înseamnă o profundă decorticare fizică în favoarea înnobilării spirituale, a umplerii cu frumosul divin. Şi prin acest miracol rotitor, unde în lipsa legii gravitaţiei, totul zboară în încântare, timpul este dezaripat, închis şi dens, o stea în profundă senectute, o pitică albă care îşi face trecerea spre oceanul luminii captive – ciudată denumire a găurii negre care, de fapt, nu e neagră. Am încercat, cititorule, să te scot


din robia cojii spre a te dărui miezului cărţii. De vei fi în stare să mă urmezi în acest iureş, vei fi mereu singularul descoperitor al unui tărâm, după ce vei fi dat vamă, al nectarului zeiesc. Dacă vei bea, te vei îmbăta de beatitudine. Prinde această carte în mâini (nu o poţi citi zorit, atenţie, trebuie savurate momentele), rogu-te, treci de copertă, de cerneală (dacă eşti în stare), de rândurile ordonate, de litere şi cuvinte. Citeşte mai departe. Scoarţa e tare. Nuca de cocos e dură, dar în interior te aşteaptă lăpticul dulce. Nu orbecăi prin labirinticele odăi, descrise cu eleganţă, treci în sufletul personajelor şi, ca lângă un orologiu de pe peretele unei camere aristocartice, ascultă bătăile inimilor,


31 Charles Morgan, Sparkenbroke, Editura Univers, Bucureşti, 1989


absurdului, de la bogăţie până la ruina- re. Ceea ce rămâne peste timp este de- venirea continuă, iar ceea ce aparţine altoiului bun, nu se pierde. Sabrinne Debelle face distincţia între a fi nobil printr-un titlu moştenit sau a fi nobil prin ceea ce reprezinţi prin caracterul tău: „Oamenii sunt nobili prin firea lor, ori nu sunt deloc! Nicio înnobilare nu schimbă cu nimic caracterul celui înnobilat.” Cadrul natural şi istoric se bucură


________________________________ mersul timpului interior: „Măsoară intensitatea cu care ai trăit, lasă timpul!” Ia aminte la saltul panterei, descoperă jocul: „În ideea tragicului intră libertatea ca element, iar înlăuntrul acesteia jocul. [...] Marea capacitate a fanteziei omului ca prizonier în orice sens nu constă în cercetarea cauzelor ultime, ci în aceea că fantezia dărâmă, dă la o parte unul din cei patru pereţi ai oricărei închisori, pentru ca în felul acesta să se deschidă în spate Scena, Scena din spatele cortinei.”32 [...] În naraţiunea-parabolă Cuşca33: leopardul închis peste noapte cu capra nu se atinge de această pradă lipsită de apărare-pur şi simplu fiindcă îngustimea cuştii nu-i lasă loc pentru saltul cu care era obişnuit în libertate, saltul prin care „viaţa şi moartea” se- mbină într-un arc, arc al ascensiunii şi declinului zilei şi nopţii, al somnului şi veghii, propus drept metaforă a imaginaţiei sau fanteziei, adică al elementului inepuizabil din om, opus oricărei constrângeri şi stări de nonlibertate.” Nu te precipita în iluzoriu, simplifică şi bucură-te de ospăţul împărătesc care ni se oferă clipă de clipă, pentru că Domnul, aşa cum scrie Steinhardt, dă ca un boier, clătinat şi îndesat, răsplătind înzecit, însutit, înmiit34 ca un „autentic aristocrat”35. Trilogia „Destinul” a Domnului Ovi-


diu Vasilescu este un roman-fluviu, o carte amplă în care curge istoria fa- miliei Tunner pe mai bine de un secol; de la o lume a decenţei până la una a


32 Rudolf Kassner, Zeul şi Himera, Editura


Humanitas, Bucureşti, 2004, pag. 384 33 Ibidem, pp.14-15 34 http://www.nistea.com/steinhardt-radu.htm,


accesat la data de 10 ianuarie 2012 35 Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pag. 192


49


de o frumoasă coloratură. Acţiunea se petrece în regiunile de etern conflict franco-german, Alsacia şi Lorena; în Paris, în Budapesta şi în ultimul volum în Sighişoara şi Mediaş din România. Autorul aminteşte marile evenimente istorice, care oferă contur romanului de familie. Acţiunea are ca nucleu central un oraş din Germania, Hagenau, care se doreşte a fi un spaţiu idilic, cu însem- nătate şi personalizat, din care eroii romanului se desprind încet-încet, se depărtează, iau în piept viaţa şi ajung până în spaţiul românesc, descris în culori sumbre, cenuşii, în care autorul se regăseşte, prin experienţele proprii din perioada dictaturii comuniste, iar prin personajul David Brown, ameri- canul care vine în România, pare să fie o suprapunere cu evenimente reale din viaţa autorului. Acest mutatio în diferite colţuri ale continentului deschide o viziune largă asupra Europei în opoziţie clară cu o Românie închisă, plină încă de prejudecăţi. Eroii îşi urmează des- tinul, purtând sau nu stigmatul bleste- mului. Viaţa e urmărită în toate fluctua- ţiile ei, de la fericire la deznădejde. Dar continuitatea este liantul familiei, iar căsătoria cea care conferă statornicie. Autorul a scris pagini de proză ma-


gistrale, îmbinând cu succes tehni-cile romanului modern cu structura clasică a cronicilor de familie, având ca model cunoscutele opere ale scriitorilor Bal- zac, John Galsworth, Thomas Mann; de amintit sunt însă şi cele din literatura română scrise de Duiliu Zamfirescu („Romanul Comăneştenilor”), Hortensi- a Papadat-Bengescu (ciclul Hallipilor), Ionel Teodoreanu (La Medeleni). Trilogia „Blestemul” oferă


cititorilor o cronică de familie bine structurată, cu pagini pilduitoare, alese gânduri despre devotament şi dragoste, convieţuire şi toleranţă. Aş încheia cu două reflecţii ale unui personaj din roman, Cornelius Wots, profesor de filosofie: „Timpul pe care nu-l trăieşti lângă cei dragi, nu există.” Şi tot acest om „plin de compasiune, amabil şi generos” spune: „Ăsta-i omul, un mister, de care se miră şi el însuşi!”


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61  |  Page 62  |  Page 63  |  Page 64  |  Page 65  |  Page 66  |  Page 67  |  Page 68  |  Page 69  |  Page 70  |  Page 71  |  Page 72  |  Page 73  |  Page 74  |  Page 75  |  Page 76  |  Page 77  |  Page 78  |  Page 79  |  Page 80  |  Page 81  |  Page 82  |  Page 83  |  Page 84  |  Page 85  |  Page 86  |  Page 87  |  Page 88