Dintre marii oameni
de cultură pe care am avut şansa de a-i cunoaşte şi spre care am privit neîncetat cu o smerită credinţă, Eugen Simion este printre cei puţini pe care nu i-am putut urmări decât cu o invariabilă şi vie admiraţie. Fără să-l fi avut profesor în perioada studenţiei mele bucureş- tene, Domnia Sa având pe atunci de îndeplinit un stagiu de lectorat la Universitatea Paris IV, Sorbonne (1970-1973), Eugen Simion mi-a fost, în schimb, o viaţă întreagă dascăl de onestitate şi convingere în şi întru estetic, de vitalitate şi eleganţă cu desăvârşire aristocratică. Nu întâmplător, învăţătura cea mai de preţ pe care a desprins-o Profesorul Eugen Simion de la predecesorii săi şi pe care ne-a transmis-o nouă, celor mai tineri, a fost chiar dragostea de carte şi osârdia de a păstra o dreaptă cumpănă în aprecierea raporturilor dintre valorile tradiţionale şi necontenitele fluxuri inovatoare. Autor al unei opere impresionante prin complexitatea
fenomenului literar comentat, studii de sinteză, ample însemnări şi eseuri critice, mii de cronici literare, note polemice, jurnale şi mărturisiri, plasat prin acest întreg efort creator într-o mărturisită tradiţie lovinesciană, Eugen Simion este călăuzit de o extraordinară exigenţă intelectuală, estetică şi morală. Şi tot atât de cinstit cu scrisul. Privind spre un asemenea impresionant demers critic, ne dăm seama de existenţa evidentă a unui sistem ce îmbrăţişează maiestuos peste două secole de literatură, a unei ierarhii de valori temeinic consolidate şi conturate în esenţă printr-o subtilă relaţie cu anumite convingeri şi principii pe care nicio complezenţă nu le-ar putea perverti. Călăuzit, înainte de toate, de o extraordinară exigenţă
intelectuală, estetică şi morală, criticul şi istoricul literar Eugen Simion îşi menţine interesul pentru dimensiunea moral-spiritual-existenţială a operei literare în cir- cumstanţele stricte ale împlinirii estetice. Se pare că, în acest sens, stagiul parizian a lăsat încrustat în formaţia sa intelectuală reflexe culturale evidente, alăturându-l lui Ion Pop şi Nicolae Balotă, criticii cei mai importanţi asupra cărora şcoala franceză a ultimelor decenii a lăsat urme dintre cele mai durabile. Păstrându-se, în ultimă instanţă, în perimetrul unui asemenea sistem critic modern, în fond artistic, de tip creator, constructiv, Eugen Simion se bazează nu atât pe transcrierea impresiilor de lectură, cât pe definirea liniilor de forţă ale unor concepte, doctrine, direcţii, curente şi structuri literare modelatoare. Fin analist şi un stilist ireproşabil, cel mai inspirat şi mai artist, cu adevărat un homo aestheticus, Eugen Simion îşi consacră anii primelor cercetări literare sedus de misterele şi măreţia prozei lui Eminescu, abordată cu ,,o temeritate juvenilă” în cartea de debut, Proza lui Eminescu (1964). Rânduri de superioară comprehensiune, admirabile prin spiritul asociativ de fineţe, analizele din Dimineaţa
23
poeţilor (1980) deschid perspective dintre cele mai fecunde spre o receptare recuperatoare din unghi modern a creaţiei Văcăreştilor, a lui C. Conachi, Anton Pann, Vasile Cârlova, Dimitrie Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, V. Alecsandri ş.a. Orientate exclusiv spre studiul critic propriu-zis al literaturii, fundamentate pe un gust sigur, fără prejudecăţi, criticul pătrunde în adâncul axiologic al operei scriitorilor studiaţi şi oferă, după modelul călinescian, o pledoarie pe atât de strălucită şi acut răsunătoare în dicţiune şi în definirea valenţelor artistice ale acestor precursori ai liricii româneşti moderne, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XX- lea.
Anunţând parcă ideea viitoarelor „revizuiri" din seria
Scriitori români de azi, în deplin spirit cu marele critic de la Sburătorul, care gândea „en européen et en liberal”, dar fructificând şi unele sugestii călinesciene, volumul Orientări în literatura contemporană (1965) mi-a călăuzit lecturile în anii de liceu, prin seria analizelor critice pe care le cuprindea asupra literaturii noastre contemporane volumul reprezentând pe atunci, dimpreună cu primele două volume din sinteza Literatura română între cele două războaie mondiale de Ov.S. Crohmălniceanu, printre puţinele atitudini critice moderne, înnoitoare în epocă. Rânduri de superioară comprehensiune, amestec atât de
cuceritor de gust şi cultură pot fi identificate şi în secvenţele comentariilor din Întoarcerea autorului. Eseuri despre relaţia creator-operă (1981), interesante prin relevarea modului prin care diverse curente ale anilor ‟70- ‟80 au înţeles prezenţa (rolul, funcţia) sau absenţa autorului. Prin natura judecăţilor astfel formulate, Întoarcerea autorului rămâne, în totalitatea secţiunilor sale, revelatoare de noi perspective în dezbaterile critice româneşti din anii ‟80 -‟85. Aproape în orice text al său, Eugen Simion este un cartezian, demersul său interpretativ fiind unul critic-analitic, în spiritul aceluiaşi model lovinescian, poate unul dintre motivele care îl determină să cultive eseul, văzut ca libertate de idei, de unde, inevitabil, eleganţa şi efectul subtilelor comentarii astfel formulate. Un alt exemplu de sensibilitate şi informaţie organic asimilată, semn al propriei potenţialităţi, îl oferă Eugen Simion în efortul de fundamentare istorico-literară a judecăţilor estetice din ciclul Scriitori români de azi ( I-IV, 1974-1989), aşa cum ideile şi opţiunile din Moartea lui Mercuţio (1993) sau din Fragmente critice (vol. I-II, 1997- 1998; vol. III-IV, 1999-2000), eseuri, comentarii critice, meditaţii, polemici, puncte de vedere relativ la „autonomia esteticului", încercări de apărare a unor autori din anii 1944-1989, supuşi sistematic unor tendinţe demolatoare, prefigurează coerent preocupările celui mai important critic al literaturii noastre postbelice. Eugen Simion se înfăţişează mai degrabă un raţionalist la care spiritul de fineţe conferă profunzime şi puritate construcţiei geometrice (Mircea Eliade, un spirit al amplitudinii, 1995, Ficţiunea jurnalului intim, vol. I-III, 2001; Genurile biograficului, 2002, Convorbiri despre Marin Preda, 1998), un exemplu inegalabil al preciziei de gândire şi de exprimare, într-o inflexibilă apărare a propriilor convingeri, un estetizant neclintit, la care eticul este pururi intersectat cu frumosul. Dintr-o astfel de credinţă- fundament derivă, desigur, viziunea personală a savan- tului, de distinctă originalitate şi forţă, cu puncte de→ MARIN IANCU
Page 1 |
Page 2 |
Page 3 |
Page 4 |
Page 5 |
Page 6 |
Page 7 |
Page 8 |
Page 9 |
Page 10 |
Page 11 |
Page 12 |
Page 13 |
Page 14 |
Page 15 |
Page 16 |
Page 17 |
Page 18 |
Page 19 |
Page 20 |
Page 21 |
Page 22 |
Page 23 |
Page 24 |
Page 25 |
Page 26 |
Page 27 |
Page 28 |
Page 29 |
Page 30 |
Page 31 |
Page 32 |
Page 33 |
Page 34 |
Page 35 |
Page 36 |
Page 37 |
Page 38 |
Page 39 |
Page 40 |
Page 41 |
Page 42 |
Page 43 |
Page 44 |
Page 45 |
Page 46 |
Page 47 |
Page 48 |
Page 49 |
Page 50 |
Page 51 |
Page 52 |
Page 53 |
Page 54 |
Page 55 |
Page 56 |
Page 57 |
Page 58 |
Page 59 |
Page 60 |
Page 61 |
Page 62 |
Page 63 |
Page 64 |
Page 65 |
Page 66 |
Page 67 |
Page 68 |
Page 69 |
Page 70 |
Page 71 |
Page 72 |
Page 73 |
Page 74 |
Page 75 |
Page 76 |
Page 77 |
Page 78 |
Page 79 |
Page 80 |
Page 81 |
Page 82 |
Page 83 |
Page 84 |
Page 85 |
Page 86 |
Page 87 |
Page 88