identităţii cu nonidentitatea nu este


greu a se deconspira sub aserţiunile eminesciene. Se pot aduce argumente peste argumente. De pildă, din domeniul artei, Eminescu ridică un „îndemn” la nivel de exigenţă a operei: cuprinderea „geniului naţional”; „…o adevărată literatură, trainică, care să ne placă nouă şi să fie originală pentru alţii – scrie el – nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru propriu, pe tradiţiile, obiceiurile şi istoria lui, pe geniul lui. Tot ce-aţi produce în afară de geniul într-adevăr naţional (nu patriotico-liberalo-politic) nu va avea valoare şi trăinicie, nici pentru noi nici pentru străinătate.” (Timpul, 8 mai 1880; M. E., Opere XI, p. 162). (Se cade să amintim pe creatorii care, după poet au ţinut seama de geniul poporului şi opera lor s-a fost validat, confirmând nu intuiţia, ci dialectica raţionamentului eminescian: V. Alecsandri, Gheorghe Şincai, August Treboniu Laurian, Cezar Bolliac, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Conta, B. P. Hasdeu, Al. I. Odobescu, Costache Negri, Titu Maiorescu, I. Slavici, I. Creangă; sau din domeniul istoric: Al. I. Cuza, Grigore Ghica Voievod, Matei Basarab, Tudor Vladimirescu, Alexandru cel Bun, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân sau Ştefan cel Mare – toţi fiind străbătuţi de „o idee superioară individualităţii” lor.) Geniul naţional se manifestă în şi


prin clasa pozitivă, singura care se află într-un raport dialectic cu munca şi creaţia, cu instituirile teleologice şi ontologice din istorie. Pentru Eminescu, adevărata clasă pozitivă, „adevăratul popor românesc” era ţăranul. „Întâmplarea m-a făcut ca, din copilărie încă – scrie Eminescu – să cunosc poporul românesc, din apele Nistrului începând, în cruciş şi- n curmeziş, pân-în Tisa şi-n Dunăre, şi-am observat că modul de a fi, caracterul poporului este cu totul altul, absolut altul decât acela al populaţiunilor din oraşe din care se recrutează guvernele, gazetarii, deputaţii ş.a.m.d. (…) Odată ajuns la această convingere, totul era hotărât pentru mine; era o datorie de a fi şi de-a rămânea în partea poporului istoric, din care însumi fac parte, şi în contra păturei superpuse de venetici. M-am convins că acea ură în contra trecutului, acea aruncare în apă a tuturor tradiţiilor, acel abis creat între trecutul de ieri şi prezentul


de azi nu e un rezultat organic şi necesar al istoriei române, ci ceva factice şi artificial.” (Timpul, 8 aprilie 1882; M. E., Opere XIII, p. 96). Eminescu aduce determinantă după determinantă acestui popor istoric, deosebindu-l de „păturile superpuse”. Numai „ţăranul”, parcă sustras din istorie, cu privirea mereu înapoi spre tradiţie, se înscrie în istoricitate, în acea ordine desfăşurată natural din punctul de origine al său. El lasă istoria, pe deasupra capului său, să-şi învârtă „florile fără rod”, precarităţile, căci el ştie că stă în ordinea cea mare, a universalului. De aceea rabdă cu stoicism ordinea individualului în nebunia sa, ştiind că nu-l va atinge. De aici, acea seninătate, linişte ancestrală şi tragism asumat. De aceea, fiinţa aceasta istorică, cea mai tragică şi care îşi vede periclitat clipă de clipă geniul său, devine ironică precum zeii. Ştie că din cinci în cinci sute de ani, aşa cum pasărea Phoenix, pe care o văd heliopolitanii trecând nisipurile roşii spre Templul Soarelui, spre a se aprinde şi renaşte, sau aşa cum retranscrie Eminescu basmul fiinţei româneşti, „omul pururea tânăr” va intra în dialog cu istoria şi-i va arăta direcţia istoricităţii; ştie că va fi privit cu sarcasm de ochii fără orizont, dar ştie că în acel moment, „omul puru- rea tânăr” a trecut prin acest (şi ace- laşi) loc, născând nevoia de locuire, de a se simţi acasă fiinţa istorică. Râsul apare şi-n realitatea basmului, şi-n cea istorică, drept o compensare umană. Extrăgând din lucrarea lui A. V. Millo, Ţăranul, Eminescu notea- ză: „el (ţăranul, n. n.) e în genere blând, vesel, generos, ospitalier, în- drăzneţ şi onest.” (Timpul, 18 august, 1881; M. E., Opere XII, p. 124). Pentru Eminescu, care s-a urcat


la originea acestui popor şi i-a descifrat „sufletul” şi, în acelaşi timp, i-a analizat structura din prezentul său, cu contradicţii, unele abstrac- tizate, şi precarităţile în ordinea fiinţării istorice, afirmarea geniului naţional a devenit o necesitate în chiar momentul contrazicerii sale. Cine a scris despre ţăranii legaţi şi vânduţi cu ziua pentru neplata ima- ginarelor datorii către pătura neofana- riotă „superpusă”, cine s-a cutremurat la mizeria eroilor noştri de pe câmpiile Bulgariei, la absenţa valorii morale din clipa cea repede a prezentului, nu se putea să nu-şi iasă


16


LUCEAFĂRUL (grafică în peniţă) (varianta IV) de Constanţa Abălaşei-Donosă


______________________________ din fire. Sufletul său era o dureroasă şi continuă rană. Cine a strigat, de sub iraţionalul istoriei căzut peste sine, pe străzile Vienei: „România liberata! România liberata!”; cine a plecat desculţ din Pensione Pera, din Florenţa, şi a rătăcit spre răsărit, spre a se întoarce acasă, unde „problema ţărănească” era nerezolvată (după cum a confirmat imediat istoria), nu putea să pară decât anormal, ca şi „omul pururea tânăr” din basmul fiinţei noastre. Acest om, se spune, intrase în ordinea răsturnată, a reprezentării, în „Valea Plângerii”. Revenind din planul metaforic al basmului, geniul naţional al poporului va trece, printr-un salt dialectic, în opera celui care i-a dat maxima strălucire. Acesta trebuia mărturisit, mărturisirea să fie opera unui popor. Ca şi în transcrierea basmului Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără moarte, unde „omul pururea tânăr” se face „nevăzut”, şi cel care a trăit ca nimeni altul necesitatea şi exigenţa geniului naţional al poporului român s-a făcut „nevăzut”, lăsând în urmă strălucitoarea operă. „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă – scrie G. Călinescu în Viaţa lui Mihai Eminescu (Ed. „Eminescu, Buc., 1975, p. 317) – cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.” Şi aceasta se va urma, din cinci în cinci sute de ani!


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61  |  Page 62  |  Page 63  |  Page 64  |  Page 65  |  Page 66  |  Page 67  |  Page 68  |  Page 69  |  Page 70  |  Page 71  |  Page 72  |  Page 73  |  Page 74  |  Page 75  |  Page 76  |  Page 77  |  Page 78  |  Page 79  |  Page 80  |  Page 81  |  Page 82  |  Page 83  |  Page 84  |  Page 85  |  Page 86  |  Page 87  |  Page 88