(IV) Aceste mişcări, poetul va fi căutat
să le releve atât prin textele analitice, străfulgerat fragmentare, cât şi prin cele sintactico-poetice; atât la nivele ontologice, cosmogonice şi cosmolo- gice, cât şi la cele istorice şi chiar mi- crocosmice, din lumea fizicii. De la acest nivel al viziunii şi privirii lumii ca totalitate, i s-a relevat şi principiul simetriei ca determinând trăsăturile geniului; printr-o serie de trăsături ale echilibrului, cumpenei, armoniei, pu- terii de caracter, a cristalului istoric, cum se notează undeva, ale privirii stoice şi blânde asupra lumii, ale unei indiferenţe cosmice şi ale unei defe- renţe faţă de om, ale unui scepticism generic, toate contrazicând dialectic istoria pentru istoricitate. (Nu e aici locul pentru a face trimiterile necesa- re la opera artistică a poetului, de la Povestea Dochiei şi ursitorile, unde copilului (poporului român) i se dă de-a treia Zână: „Viaţă fără moarte / Şi ţi-e dată tinereţă / Fără bătrâne- ţă”, până la Odă în metru antic, unde poetul se identifică cu geniul poporu- lui: „Nu credeam să-nvăţ a muri vre- odată / Pururi tânăr înfăşurat în manta-mi.” (s. n.); aceasta urmând pe „cercul” al doilea şi-al treilea ale unui posibil şi dialectic comentariu.) Analizând numeroasele per-
turbaţii de ordin moral din structura statului şi societăţii, Eminescu pune
în lumină sporită, spre a le contrazice, eticul inerent geniului naţional al poporului român. Analizele pornesc
de la formarea tineretului şi continuă până la dimensiunile culturii şi ale istoriei, ale sentimentului patriotic.
„Clasa noastră cultă în cea mai mare parte nu este românească. Grecii şi bulgarii aşezaţi în târgurile noastre
şi-au trimis feciorii la Paris şi aceştia s-au întors – ca tineri români.
Neavând nicidecum priceperea ţării, vorbind în locul limbei naţionale un jargon francezo-bulgăresc, necunos- când istoria şi legile ţării, neştiind
întrucât aceste două pot fi puse drept temelie dezvoltării noastre, aceşti tineri sunt lipsiţi cu totul de simţul istoric.” (Mss. 2258, 262 v.). Eminescu observă, pe linia
EMINESCU (grafică în peniţă), de Constanţa Abălaşei-Donosă
______________________________ acelei originare identităţi dintre geniul naţional şi eul nostru social, că, în epocile anterioare, valorile morale şi juridice nici nu au avut nevoie de un cod al dreptului: exista doar ceea ce s-a fost numit jus Olachale sau Olachorum. Şi acestea participau de la sine la „unitatea preexistentă” a poporului român, la specificitatea acestuia între celelalte popoare. „În decursul unei vieţi de sine stătătoare de câteva sute de ani, poporul nostru n-a avut nevoie nici de Cod civil, nici de Cod penal pentru a avea un adânc sentiment de drept şi, precum roiul de albine nu are lipsă de legi şi regulamente scrise, de recrutări etc., tot aşa şi la poporul nostru toate lucrurile mergeau strună printr-un înnăscut spirit de echitate şi de solidaritate.” (Timpul, 26 mai, 1882; M. E., Opere XIII, p. 124). Din acest punct de vedere, Eminescu va fi împotriva subordonării valorilor morale şi juridice de către cele subiectivizat-politice. Va protesta continuu în coloanele Timpului împotriva electivităţii magistraturii, lege propusă de C. A. Rosetti, până va reuşi veştejirea „necesităţii” acesteia. Pentru poporul român, valoarea morală pare a fi cheia de boltă. Şi aceasta, consideră Eminescu, ca o consecinţă a tinereţii sale. „E pentru noi incontestabil că un popor care sute de ani n-a avut nevoie de drept scris, deşi a avut epoce de bogăţie şi de glorie, au fost un popor tânăr, sănătos, bine întemeiat.” (Timpul, 1 aprilie 1881; M. E., Opere XII, p. 1222). Sau: „Viteaz în războaie, muncitor şi liniştit în timp de pace, apărător de adevăr, glumeţ şi senin, drept şi bun la inimă ca un
15
copil, poporul românesc nu e capabil nici de trădare, nici de infamie (11 febr. N-au fost români. Candiano grec, Pilat grec, Leca bulgar).” (Mss. 2257, 415 v.). Ori: „…poporul acesta român este cel mai drept, mai fidel, mai iubitor de adevăr de pe faţa pământului.” (Mss. 2264, 383). Evoluţia statelor este determinată de această valoare; de asemenea, principiul corelaţiunii, relaţia dintre vârste, raportul cu munca şi adevărul, artele etc. Nu întâmplător, Eminescu solicita, în cronicile sale teatrale, întruparea de caractere puternice. Nu trebuie un mare efort spre a surprinde că în opera poetului nostru naţional toate se leagă între ele. 4. „Fiinţa istorică”, „cristalul is-
toric al României”, purtătoare a ge- niului naţional trebuie să imprime şi imprimă direcţia de mişcare a na- ţiunii, chiar în pofida desfăşurării „vi- clene” a istoriei. Ea asigură acele ins- tituiri ontologice în istorie. „Nu o- prim pe nimeni nici de a fi, nici de a se simţi român – precizează Emines- cu. Până ce însă vor avea instincte de pungăşie şi de cocoterie nu merită a determina viaţa publică a unui popor istoric. Să se moralizeze mai întâi, să- nveţe carte, să-nveţe a iubi adevărul pentru el însuşi şi munca pentru ea însăşi, să devie sinceri, oneşti cum e neamul românesc, să piarză tertipu- rile, viclenia şi istericalele fanariote, şi atunci vor putea fi români adevă- raţi”, dar până atunci, „geniul nea- mului românesc e o carte cu şapte pe- ceţi pentru clasa dominantă.” (Tim- pul, 29 iulie, 1881; M. E., Opere XII, p. 224). „Nimic nu degradează mai mult decât administrarea sau lauda răului.” (Timpul, 8 iulie, 1882; M. E., Opere XIII, p. 134). Procesul cancerigen, care ameninţă „individua- litatea etnică şi istorică a poporului românesc” e decupat şi sancţionat de poet, din perspectiva geniului naţio- nal. Valoarea economică este apărată din unghiul geniului naţional prin teza protecţionismului economic; studii despre comerţ, despre relaţiile bancare şi financiare, în fine, despre capital – toate se desfăşoară pe sub cupola geniului naţional. Pledoaria este, în această nonidentitate, nu revenire la originara identitate dintre geniul naţional şi poporul român, ci recuperarea dialectică a acelei identităţi. Teza de boltă a dialecticii, descoperită de Hegel, identitatea→ DUMITRU VELEA
Page 1 |
Page 2 |
Page 3 |
Page 4 |
Page 5 |
Page 6 |
Page 7 |
Page 8 |
Page 9 |
Page 10 |
Page 11 |
Page 12 |
Page 13 |
Page 14 |
Page 15 |
Page 16 |
Page 17 |
Page 18 |
Page 19 |
Page 20 |
Page 21 |
Page 22 |
Page 23 |
Page 24 |
Page 25 |
Page 26 |
Page 27 |
Page 28 |
Page 29 |
Page 30 |
Page 31 |
Page 32 |
Page 33 |
Page 34 |
Page 35 |
Page 36 |
Page 37 |
Page 38 |
Page 39 |
Page 40 |
Page 41 |
Page 42 |
Page 43 |
Page 44 |
Page 45 |
Page 46 |
Page 47 |
Page 48 |
Page 49 |
Page 50 |
Page 51 |
Page 52 |
Page 53 |
Page 54 |
Page 55 |
Page 56 |
Page 57 |
Page 58 |
Page 59 |
Page 60 |
Page 61 |
Page 62 |
Page 63 |
Page 64 |
Page 65 |
Page 66 |
Page 67 |
Page 68 |
Page 69 |
Page 70 |
Page 71 |
Page 72 |
Page 73 |
Page 74 |
Page 75 |
Page 76 |
Page 77 |
Page 78 |
Page 79 |
Page 80 |
Page 81 |
Page 82 |
Page 83 |
Page 84 |
Page 85 |
Page 86 |
Page 87 |
Page 88