CONJUGAREA VERDELUI A nădăjduit, creştineşte, în anii


vieţii şi a trecut freamătul nădejdii sale în aluatul artei, să-l prelungească... frumos. Împreunarea mâinilor din


sculpturile sale, mâinile care cuprind, care arată,


transferă


nădejdea din filozofia vieţii în simbolurile artei; ca să lucreze, astfel, asupra firii; căci omul e o boltă sub alta, nemărginită, a cerului. Se ştie că sculptorul Sever Suciu îşi privea adesea


sculptura Pomul vieţii, oglindindu-se în cerul ei... „Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ


tot soiul de pomi plăcuţi la vedere (...), iar în mijlocul Raiului era pomul vieţii...” În mijlocul creaţiei sale plastice, Sever Suciu aşază


Pomul vieţii, ştiind, din răsuflarea telurică şi celestă a Dâmbuţului ce l-a născut, apoi din fiorul lumii largi, că acolo, în Pomul vieţii e nemurire şi e însuşi Iisus, cu Crucea Răstignirii Sale. Sculptură naivă? Nu intru pe acest culoar ideatic. E limitativ şi searbăd. Sever Suciu a sculptat credinţa şi viaţa, simbolistica acestora. Într-o pictură, Înmormântarea păstorului, totul este cuprins în liturghie cosmică, instituind azurul veşniciei. Opera lui Sever Suciu vrea să lumineze. Artistul nu uita că şi-a învestit lucrările cu această forţă, dedicându-le, drept dovadă, unor mari spirite, între care Lucian Blaga, George Coşbuc, Octavian Goga, Ioan Alexandru, D.R. Popescu, Augustin Buzura ş.a.m.d. Astfel, pe Sever Suciu nu trebuie să-l căutăm în foile matricole, ci în inefabilul artei. A fost un artist unic, simbol al felului în care năvăleşte talentul peste preocupările omului. Purta, copil fiind, neastâmpărul să construiască o locomotivă din lemn. Artistul renăştea sub zodia visului. Îşi culegea trupurile de lemn, ce urmau să fie sculptate, din apropierea Târnăveniului, le lua din


fenomenului literar. Prin multiplele atribuţii pe care le-a îndeplinit, Eugen Simion a contribuit efectiv la democratizarea spaţiului social-politic românesc atât de învolburat, îndemnând întotdeauna la reflecţie, la atitudini şi manifestări politicoase. Fără excese şi decizii administrative eronate sau gândite pătimaş, Eugen Simion s-a păstrat un om sobru şi onest, ferit de ispitele unei idolatrii sau preţiozităţi superflue, înfăţişându-se uneori de o onestitate crudă, alteori de o căldură aproape duioasă, precum în îndemnul shakesperian, prioritatea absolută fiindu-i aceea de a rămâne credincios sieşi. Situat pe singurul teren de certitudini posibil, al valorii şi conştiinţei de sine, la adăpost de orice îndoieli şi prejudecăţi, Eugen Simion este o prezenţă exemplară a culturii româneşti, un spirit liber, de o încântătore vivacitate intelectuală. Martor al atâtor confruntări literare şi nu numai, implicat cu măsură în amplele dezbateri, polemici sau anchete desfăşurate pe larga scenă a politicii literare româneşti, Eugen Simion impune imaginea unui om de gust subtil, fermecător şi echilibrat, cu judecăţi drepte, totdeauna


24


rădăcina lor, înrădăcinându-le din nou, întemeindu-le, precum casele. Le ordona altfel, ca într-o Înviere. Avea răbdarea şi bunătatea maestrului Ion Vlasiu. Gestul îmbrăţişării din statuile lui Sever Suciu îl citim şi în opera maestrului Vlasiu. Aproape că am putea vorbi, şi la unul şi la celălalt, de un ardelenism al chipurilor, cu o aură ce-şi are sorgintea în arderea suferinţei umane şi istorice, de siluete îngemănate, parcă apărându-se de valuri ameninţătoare. Artistul a trăit interiorizat ideea artei plastice menite


să facă văzut nevăzutul, ca în icoană. Nu şi-a însoţit lucrările de pagini lămuritoare, jurnale sau întreprinderi eseistice, ceea ce face imaginea unor mari proiecte difuză. Nu ştim prea multe despre visul artistului de a ridica un statuar care să reprezinte siluete omeneşti mergând spre Blaj. Este, chiar din datele sumare pe care le avem, un proiect de o puritate uluitoare. La Sever Suciu, sobrietatea, în limitele decenţei, ale reflecţiei decente, din Familia filozofului, Echilibru antic, Naşterea filozofilor, Suferinţa se întrepătrunde cu starea de puritate din Mireasa sau Maternitatea, aşa cum răsuciturile din aluat fac cruce pe rotundul prescurii. Sever Suciu nu aparţine vreunei grupări artistice. El


însuşi este o puternică grupare artistică, care are faţă de celelalte, trăire curată, intensă, în respiraţia modestiei şi a demnităţii. Aşa a sculptat chipul omului, în diferite stări afective, la diferite vârste, în acalmii sau încleştări dramatice, în câmpuri ale cursului firesc al vieţii sau fabuloase. Pe artistul cumpătat, debutând în artă, cu adevărat, la 50 de ani, povestea îl sprijinea în exprimarea filonului de înţelepciune. În Iov, înţelepciunea artistului face ca suferinţa să nu anuleaze nădejdea. Ca şi în Pomul vieţii, nădejdea, prin Crucea Răstignirii, atinge cerul şi artistul aidoma; mărturisind că n-a vrut să fie împărat, ci doar om, om simplu, cu toate ale omului; dar, dacă acum, cineva îi va spune ce nu i-a spus în timpul vieţii, maestre!, poate mâna care a dăltuit în lemn şi piatră va fărâmiţa un surâs...


VALENTIN MARICA


_________________________________________________________________________________________________ →vedere edificatoare, a savantului asupra


autoritar şi imperativ în formulări. În ultimii ani, într-o deplină libertate faţă de complexele şi inhibiţiile perioadei postdecembriste şi în răspăr cu noul dogmatism generat fie de ignorarea punctelor de vedere estetice în judecata literară, fie de confuzia valorilor sau de reaua-credinţă în principii morale, criticul şi istoricul literar Eugen Simion se manifestă polemic-constructiv, printr-o raportare mai mult decât onestă la realitatea literară. Recunoscut pentru prospeţimea judecăţilor estetice şi harul nuanţării, Eugen Simion impune în conversaţii farmecul specific unui veritabil om de spirit, fin şi pasionat, cu alura unui om frumos şi de o rară eleganţă, ponderat şi cu o gesticulaţie discretă, dezinvolt şi fără emfază, având darul de a impresiona chiar şi în condiţiile în care opiniile politice sau literare devin atât de pătimaşe şi divergente. În explorarea spaţiilor vaste ale literaturii, Eugen Simion


schiţează atât de expresiv portretul de Cititor (cu majuscule), asemănător în multe privinţe cu acela pe care Valeriu Cristea, prietenul său de o viaţă, îl evoca imaginându-l pe G. Ibrăileanu, „cel mai mare cititor dintre criticii noştri", în acest fabulos paradis al lecturii.


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61  |  Page 62  |  Page 63  |  Page 64  |  Page 65  |  Page 66  |  Page 67  |  Page 68  |  Page 69  |  Page 70  |  Page 71  |  Page 72  |  Page 73  |  Page 74  |  Page 75  |  Page 76  |  Page 77  |  Page 78  |  Page 79  |  Page 80  |  Page 81  |  Page 82  |  Page 83  |  Page 84  |  Page 85  |  Page 86  |  Page 87  |  Page 88