Privită în totalitate şi în evoluţie, proza lui Mircea
Eliade afirmă treptat şi sigur concepţia personală a fantasticului. În debutul scriitoricesc se poate constata observaţia realistă de tip jurnal. Fantasticul îşi face loc sistematic sub forma simbolurilor camuflate, acestea constituind esenţa gândirii sale. În proza sa nu interesează atât ce face personajul, cât simbolica ascunsă a gesturilor, comportamentul acestuia, iar cititorul trebuie să ştie sau să „înveţe” să citească „semnele”. În funcţie de instalarea fantasticului în naraţiune, de precizarea funcţiei constitutive a simbolurilor camuflate, se disting mai multe tipuri de opere (în clasificare nu se ţine cont de criteriul cronologic sau de ierarhizarea valorică). Astfel se poate identifica: romanul realist, social-istoric şi politic, scris în
stilul jurnalului şi având ca sursă de inspiraţie evenimentele din deceniul al IV-lea, secolul al XX-lea din România: Întoarcerea din rai, Huliganii; opere în care sunt experimentate disponibilităţile
erotico-mistice ale individului în maniera textelor yoginice de tip tantric: Isabel şi apele diavolului, Maitreyi, Nuntă în cer, Lumina ce se stinge; opere inspirate din folclorul românesc unde
experimentează pentru prima dată tehnica „universurilor paralele‖: Domnişoara Christina, Şarpele; texte în care predomină fantasticul şi simbolurile
fundamentale (zile faste, locuri sacre, labirintul, forme onirice, lumi paralele): La ţigănci, Noaptea de Sânziene, Pe strada Mântuleasa, În curte la Dionis, Uniforme de general, Les trois grâces etc. Astfel, volumul Nuvele (1963), urmat de Pe strada
Mântuleasa (1968), În curte la Dionis (1977), Tinereţe fără tinereţe (1978-1979), Nouăsprezece trandafiri (1980) marchează o nouă vârstă a fantasticului eliadin. Operele amintite fac din Eliade, în opinia lui Eugen Simion1, cel mai important scriitor fantastic în proza română modernă. Toate aceste nuvele se grupează în jurul unei teme fundamentale: relaţia sacru şi profan. „Concepţia lui asupra fantasticului nu se abate prea
mult de la teoria orientalistului asupra dialecticii sacrului: după incarnaţie, transcendentul se camuflează în lume (istorie), rolul literaturii este să înregistreze hierofaniile (manifestările sacrului) într-o naraţiune care înfăţişează direct faptele fără a le sofistica prin comentarii parazitare. Însă, pe măsură ce miticul se revelă, ceva se ascunde, devine criptic. Literatura interesată de astfel de lucruri, dezvăluie, lămureşte şi în acelaşi timp, adânceşte misterul”.2 Dacă fantasticul din secolul al XIX-lea cultiva
evaziunea, cel modern propune tinerilor derutaţi o mitologie nouă. Actul lecturii devine un labirint iniţiatic, de aceea cititorului nu trebuie să i se dea o poveste clară, transparentă. Povestirea fantastică, prin meandrele ei, are darul de a deveni iniţiatică.
1 EugenSimion, Scriitori români de azi, vol. I, Editura David. Litera,
Bucureşti Chişinău, 1998 2 ibidem, p. 225
19 3Mircea Eliade – Încercarea labirintului, ed. cit.
______________________________________________ În nuvelele sale, realul se bifurcă într-un plan al posibilului şi pe un altul fantastic, raportându-se la două tipuri de naraţiune – profană şi mitică – el însuşi fiind o sinteză a acestora. În intervalul dintre cele două planuri, ia naştere fantasticul. Reamintind afirmaţia lui Eliade din Încercarea labirintului3 - „în toate povestirile mele, naraţiunea se desfăşoară pe mai multe planuri, ca să dezvăluie în mod progresiv fantasticul ascuns în banalitatea cotidiană” – se poate spune că fiecare nuvelă de-a sa reface un scenariu iniţiatic tip. Un alt element comun prozei scurte a lui Eliade este locul unde se petrec acţiunile: Bucureştiul. Autorul sacralizează acest spaţiu văzut ca o sursă inepuizabilă de mituri, oraşul toropit de căldură este perceput ca un vast labirint de semne. În această „cetate” sacră locuiesc nişte indivizi care n-au deloc sentimentul sacrului. Personajul prozei lui Mircea Eliade este un om istoric. Nu are un ”iniţiator”, dar istoria însăşi se însărcinează să-l pună la încercare, să-l supună la diverse „ordalii” iniţiatice. Pentru omul modern, scenariile iniţierii, deosebite de moartea şi învierea simbolico-rituală, se transferă în planul inconştientului, unde rămân operante. Astfel, acest om are nostalgia sacrului. Personajele prozei lui Eliade trăiesc în perspectiva misterului, a unui mister, pe de o parte, fără clarificări şi pe de alta descalificat de istorie. Această „descalificare a misterului” împiedică posibilitatea unei întâlniri cu sacrul. Cu toate acestea, istoria se însărcinează să-i furnizeze dovezi, „întâlniri”, infinite ocazii cu semnificaţii ambigui. Fiecare dintre aceste întâmplări ar putea fi o hierofanie, dar orice hierofanie este irecognoscibilă. A nu se înţelege că Mircea Eliade renunţă la realism.
Literatura sa nu renunţă la existenţa comună, ci doar caută în subsolurile ei o reţea de subsoluri ascunse, care pot pune atât personajul cât şi cititorul într-o relaţie nouă cu istoria. Tocmai în acest fapt constă modernitatea literaturii sale.
O etapă hotărâtoare pentru formarea spirituală a lui
Mircea Eliade au fost experienţele trăite în India. El nu a văzut aici „exotism”, ci şi-a dat seama de „profunda unitate a culturii aborigene indiene şi cea a tradiţiilor populare româneşti”. India nu a reprezentat pentru el o→ MARIANA GABRIELA TRANDAFIR
Page 1 |
Page 2 |
Page 3 |
Page 4 |
Page 5 |
Page 6 |
Page 7 |
Page 8 |
Page 9 |
Page 10 |
Page 11 |
Page 12 |
Page 13 |
Page 14 |
Page 15 |
Page 16 |
Page 17 |
Page 18 |
Page 19 |
Page 20 |
Page 21 |
Page 22 |
Page 23 |
Page 24 |
Page 25 |
Page 26 |
Page 27 |
Page 28 |
Page 29 |
Page 30 |
Page 31 |
Page 32 |
Page 33 |
Page 34 |
Page 35 |
Page 36 |
Page 37 |
Page 38 |
Page 39 |
Page 40 |
Page 41 |
Page 42 |
Page 43 |
Page 44 |
Page 45 |
Page 46 |
Page 47 |
Page 48 |
Page 49 |
Page 50 |
Page 51 |
Page 52 |
Page 53 |
Page 54 |
Page 55 |
Page 56 |
Page 57 |
Page 58 |
Page 59 |
Page 60 |
Page 61 |
Page 62 |
Page 63 |
Page 64 |
Page 65 |
Page 66 |
Page 67 |
Page 68 |
Page 69 |
Page 70 |
Page 71 |
Page 72 |
Page 73 |
Page 74 |
Page 75 |
Page 76 |
Page 77 |
Page 78 |
Page 79 |
Page 80 |
Page 81 |
Page 82 |
Page 83 |
Page 84 |
Page 85 |
Page 86 |
Page 87 |
Page 88