denotă calităţi şi trăsături de caracter ale familiei aristocrate, nobleţe cultivată în timp. Se discută profund. Divinitatea este omniprezentă, ea modelează şi verticalizează: raportul se schimbă în cazul celei de-a doua generaţii, când risipitorul familiei, Wolfgang, duce o viaţă uşuratică şi pătează însemnele nobile ale familiei Tunner. Al doilea volum, „Paradisul neferi-


ciţilor” mută acţiunea în Budapesta, oraşul imperiului, unde tinerii căsătoriţi, Sabrinne Debelle şi Wolfgang Tunner se stabilesc. Părinţii Sabrinnei nu privesc cu ochi buni depărtarea de casă, dar plecarea este iminentă datorită opoziţiei manifestate de Tunneri, care doreau o noră germană, nu una franceză. Frumoasa capitală este doar martoră a spectacolului unui caracter superficial, al lui Woflgang, care îşi înşeală nevasta şi duce o viaţă de huzur. Este „fiul risipitor”, care însă nu se întoarce acasă decât după decesul părinţilor, când afacerea familiei este falimentată, întregul fost consorţiu este în ruine. De fapt, aceasta este urmarea atitudinii nefireşti a descendentului familiei, Wolfgang. Când se urmăreşte doar folosul, iar viaţa nu are o acoperire în aurul caracterului şi al moralităţii, totul cade în ruină, cum s-a întâmplat şi în cazul familiei Tunner. Consorţiul, cândva prosper, a decăzut, fiind preluat de o firmă mai puternică. Cartea urmăreşte atmosfera din viaţa


oraşului imperial, Budapesta, dezvolta- rea spectauloasă a acestuia, coloritul unei lumi pestriţe, refugiate aici în urma conflictelor armate franco-germane, da- torită cărora şi tânăra familie Tunner alege să se mute în capitala ungară. Bu- dapesta devine aşadar „paradisul nefe- riciţilor”, spaţiul escapadelor amoroase ale lui Wolfgang, iar frumoasa şi cultivata Sabrinne rămâne în izolare, crescându-şi copiii, ea este o mamă care se sacrifică pentru binele acestora. Acţiunea romanului aduce în atenţie şi familia surorii Sabrinnei, care, tot datorită pânzelor ascunse ale destinului, căsătorindu-se fără acordul şi bine- cuvântarea părinţilor fetei, ajunge să se stabilească în Budapesta, dar, în acest caz, printr-o răsturnare fericită a des- tinului, ginerele, Pierre, nedorit datorită carierei militare căreia i s-a destinat, este acceptat în familie, în urma reprofilării sale ca arhitect peisagist. De


remarcat acest detaliu, deoarece, prin bunăvoinţa cumnatului său, Sabrinnei i se amenjează o grădină japoneză, o oază de verdeaţă, un spaţiu care doreşte să compenseze dezamăgirea conjugală. Autorul pune faţă în faţă, pe lângă


aspectele de amenajare peisagistică urbană, meditaţia de pe aleile grădinii, cu forma de exces a confortului şi viitoarea problemă psihologică pe care o joacă stressul. O altă problemă majoră de care se


preocupă autorul este timpul, care modelează omul, îl însoţeşte din leagăn până la catafalc. Îl poartă de la poarta pasiunii şi până pe crestele disperării: „Timpul îşi împlineşte datoria, mai ales când, ca un hoţ subtil, fură pe nesimţite frumuseţea noastră.‖ Volumul al treilea e diferit de celelalte două. „Cybill” este ultimul descendent al familiei, fiica Marlennei, urmaşă a celei de a treia generaţii a Tunnerilor. Acţiunea din ultimul volum este relatată prin personajul David Brown care urmăreşte două planuri, anume suferinţele tânărului pilot american, captiv în Vietnam şi acţiunea petrecută în România perioadei comuniste, când David o curtează pe frumoasa Cybill, care face trecerea spre a patra generaţie. Întâlnirea celor doi are loc în valurile Mediteranei, la Nice. O dragoste la prima vedere se definitivează cu o căsătorie în România, dar întregul parcurs este plin de întorsături ciudate la care sunt supuşi tinerii de către aberaţiile din sistemul comunist; în acest caz, pentru a se putea căsători, tinerii trebuie să obţină aprobarea Consiliului de Miniştri. Ei întocmesc, împreună cu un avocat, un dosar stufos şi aşteaptă decizia autorităţilor de la Bucureşti. Este o atmosferă kafkiană, un proces al absurdului tot acest timp al aşteptării. Aş face o conotaţie cu lumea Marelui Granit din cartea Guliver în ţara minciunilor scrisă de Ion Eremia. David Brown vine la Sighişoara, unde locuieşte ultima generaţie a Tunnerilor: „o familie care a cunoscut deopotrivă măreţia şi prăbuşirile cele mai vertiginoase, [...] un destin tragic i-a urmărit cu perseverenţă, până s-au stins. [...] Ultima lor reflecţie sunt eu, povesteşte Marlenne, şi cumva, prin mine, ar fi Cybill.” Acţiunea e dinamizată prin introdu-


cerea, alături de suspans şi legătura acestuia cu blestemul familiei, a unor elemente ale fantasticului; Cybill, pe lângă frumuseţe şi inteligenţă, are şi daruri paranormale, premoniţia este evidenţiată, la fel puterea visului, comunicarea telepatică. Marlenne îi destăinuie lui David aceste calităţi ale fiicei sale: „Pentru început am să-ţi spun că ea are nişte aptitudini particulare, nişte însuşiri naturale, chiar nişte premoniţii le-aş numi; nu de puţine ori ne-a anunţat şi pe noi despre


48


_______________________________ evenimente pe care nu le bănuiam, dar care s-au întâmplat aşa cum ni le-a relatat ea. În sfârşit, există o adevărată imagistică, o magie plină de simboluri, mai ales în visele ei care, până la urmă, într-un fel, prevesteau ceea ce ni se va întâmpla. Să crezi, aşadar, tot ce-ţi va povesti ea din visele ei. Am ferma convingere că sunt oameni care, atunci când dorm, trăiesc în viitor. Cybill este unul dintre ei. Prin ea m-am convins că omul posedă un arsenal de idei viitoare, cum ar fi anticipări ale unor evenimente ce ar urma să vină, adică un şir de premoniţii. Este un mecanism în care sunt stocate informaţii revelatorii prin care se profilează, chiar cu precizie, viitorul nostru dar pe care le poate selecta, dintr-un univers necunoscut, doar pe timpul somnului.” În urma unei asemenea previziuni, Cybill anunţă ziua în care oficialităţile vor aproba cununia. În cele din urmă, căsătoria are loc, primesc şi paşaportul şi tinerii reuşesc să emigreze în America. Asocierea elementului fantas- tic cu Sighişoara e vizibilă. Atmosfera misterioasă a legendarului oraş medieval se îngemănează cu absurdul situaţiilor sistemului dictatorial: „În România, alături de nişte oameni mai degrabă ciudaţi, mă simţeam tot mai departe de liniştea şi pacea pe care le avusesem la New York. Nu puteam să nu simt acel sentiment al claustrării, al neputinţei de a fi tu însuţi. Oamenii, cum spuneam, păreau nişte ciudăţenii care parcă nici nu auziseră despre libertate. Nişte umiliţi, care acceptau punerea la zid, fără nicio reacţie.‖ Sunt cuvintele lui David Brown: „Pe planeta România [...] omu-i făcut mai ales ca să sufere, să se umilească şi să moară de tânăr, aşa încât lutul din care El îşi va croi sfinţii, să fie frumos ca un ram de cais. Pe Planeta România, nesigu-


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61  |  Page 62  |  Page 63  |  Page 64  |  Page 65  |  Page 66  |  Page 67  |  Page 68  |  Page 69  |  Page 70  |  Page 71  |  Page 72  |  Page 73  |  Page 74  |  Page 75  |  Page 76  |  Page 77  |  Page 78  |  Page 79  |  Page 80  |  Page 81  |  Page 82  |  Page 83  |  Page 84  |  Page 85  |  Page 86  |  Page 87  |  Page 88