(II) În cele ce urmează, ne vom referi la


creaţia literară a primului dintre autorii menţionaţi mai sus. Constanta - sau dominanta - stilistică


a întregii opere a lui Ramón María del Valle-Inclán (reprezentant marcant al Generaţiei spaniole de la 1898) s-ar putea defini ca “liric-miraculoasă”. Am putea afirma că Valle-Inclán este marele stilist al generaţiei sale. Producţia sa artistică, cu tendinţe atât de contradictorii, are totuşi un element comun, unificator, definibil prin sintagma, de sorginte filosofică, schopenhaueriană, “voinţa de stil” sau, cu alte cuvinte, estetizarea dusă la extrem. Doar că această stilizare este realizată, după cum vom vedea în continuare, prin mijloace foarte variate. Luând ca punct de referinţă diversitatea acestor mijloace, adică a procedeelor retorico-stilistice, criticii şi exegeţii i-au împărţit opera în două părţi bine delimitate, având fiecare caracteristici foarte diferite una de alta, ca şi cum ar fi vorba de doi autori diferiţi (s-a vorbit chiar de cei doi Valle-Inclán). Este vorba, de fapt, de forţa şi abilitatea extraordinară a autorului, de a nu rămâne închistat în propria-i retorică şi de a trece de la un registru stilistic cu anumite coordonate şi procedee, la altul total opus, după cum vom vedea în continuare. Primul Valle-Inclán se desfăşoară pe teritoriul celei


mai rafinate poezii şi al unui lirism de maximă concentrare. Caracteristicile esenţiale ale acestei prime perioade sunt expuse chiar de către autor - sub forma unui corpus de principii stilistice, formulate într-un limbaj poetic, destul de obscur - în tratatul de estetică mistică intitulat La lámpara maravillosa (Lampa vrăjită). Atât proza, cât şi teatrul şi poezia acestei prime


perioade de creaţie se desfăşoară sub semnul esteticii decadentismului european, cu influenţe venind dinspre autori precum Rubén Darío, Gabriele D‟Annunzio dar mai ales dinspre autorii reprezentanţi ai altor curente poetice finiseculare, precum parnasianismul şi simbolismul francez (Théodore de Banville, Leconte de Lisle, Théophile Gautier, Rimbaud şi, în mod special, Paul Verlaine). Valle-Inclán face referinţe directe la câţiva dintre aceşti autori în tratatul sus-menţionat, tratat ce se prezintă ca o operă curioasă, plină de reminiscenţe ale preocupărilor ocultiste, ezoterice ale autorului. Doctrinele ezoterice, precreştine, filosofia neoplatonică, gnosticismul, cabala, teosofia, religiile orientale sunt câteva dintre sursele care l-au inspirat pe Valle-Inclán în alcătuirea acestui tratat de estetică mistico-religioasă. Concepţia lui poetică se bazează pe o analogie între estetică şi mistică, între creaţia artistică şi experienţa extazului mistic. Noţiunea fundamentală prezentă aici este aceea de “chietism estetic”, preluată de la misticul medieval Miguel de Molinos, definită ca o trăire sau experienţă de viaţă inefabile prin care poetul, asemenea misticului, atinge starea de extaz prin contemplarea frumuseţii ideale, desăvârşite. Acesta este momentul în care el, poetul, reuşeşte să perceapă “miracolul muzicalităţii cuvintelor” (“el milagro musical de las


25


palabras”). La fel ca pentru poeţii simbolişti şi decadenţi (Verlaine, D‟Annunzio), pentru Valle-Inclán muzicalitatea cuvintelor constituie un factor esenţial, fundamental al expresivităţii artistice. Această muzicalitate se obţine prin intermediul unei retorici specifice care se bazează, în primul rând, pe ritmicitate. Unul din exegeţii renumiţi ai autorului, Amado Alonso, a scris un întreg tratat dedicat temei ritmicităţii frazelor în proza lui Valle- Inclán, analizând diversele formule ritmice găsite aici: ritmuri binare, ternare, cuater- nare, care, combinate cu alte procedeie


având acelaşi scop, precum adjectivarea - dublă, triplă, multiplă - şi sonoritatea cuvintelor, au drept rezultat configurarea unei proze ce se poate foarte bine situa sub imperativul esteticii verlainiene, concentrate în binecunoscuta formulă “de la musique avant toute chose” (“muzică înainte de orice”). Cultul frumuseţii, exprimat prin intermediul folosirii cu predilecţie a cuvintelor sonore, a exploatării la maximum a forţei lor evocatoare, auditive şi vizuale, apare, astfel, ca una din premizele majore ale esteticii lui Valle-Inclán în această primă perioadă a creaţiei sale. La toate acestea se mai adaugă un procedeu retoric specific modernismului, anume intertextualitatea, procedeu ce are darul de a intensifica forţa evocatoare; în acest sens, Valle-Inclán intercalează, în diferite locuri din romanele sale, anumite fraze din autori spanioli sau străini (unii comentatori, cu un spirit critic mai ascuţit - Julio Casares, de exemplu - au mers până la a-l suspecta şi chiar acuza de plagiat din acest motiv). Produsul desăvârşit al aplicării acestor procedee în


configurarea unei proze poetice, ritmice şi muzicale îl constituie romanul Las Sonatas (tradus în româneşte cu titlul Iubirile marchizului de Bradomín), scris între 1902- 1905. Protagonistul acestui ciclu romanesc, alcătuit din 4 volume ce reproduc denumirile celor 4 anotimpuri (Sonata de primavera, Sonata de estío, Sonata de otoño, Sonata de invierno) este Marchizul de Bradomín, încarnare perfectă a unui clişeu literar cultivat de mulţi autori aparţinând curentului decadent, anume “dandy”-ul. Mulţi comentatori au remarcat asemănarea cu unele personaje dannunziene care, şi ele, manifestă acelaşi tip comportamental, ca de exemplu Andrea Sperelli, personaj principal al romanului Il Piacere. Romanul lui Valle-Inclán se situează la confluenţa


dintre modernitate şi tradiţie. Pe de o parte, influenţa esteticilor finiseculare, pe de altă parte influenţa tradiţiei, concretizată prin faptul că preia şi reelaborează unul din marile mituri ale literaturii spaniole din Secolul de Aur, anume mitul lui don Juan. Este vorba despre un don Juan radical modificat, văzut pe de o parte din perspectiva hedonismului decadent, pe de altă parte din perspectiva ironico-parodică, proprie viziunii artistice a lui Valle- Inclán. Din această ultimă perspectivă, pe cât de inedită pe atât de surprinzătoare, Don Juan din Las Sonatas ne apare ca fiind contrariul, opusul celui clasic, din epoca Barocului, inventat de Tirso de Molina în celebra lui piesă El burlador de Sevilla. Valle-Inclán îi conferă eroului - sau anti-eroului său - atribute opuse don Juan-ului clasic. DAN RUJEA


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61  |  Page 62  |  Page 63  |  Page 64  |  Page 65  |  Page 66  |  Page 67  |  Page 68  |  Page 69  |  Page 70  |  Page 71  |  Page 72  |  Page 73  |  Page 74  |  Page 75  |  Page 76  |  Page 77  |  Page 78  |  Page 79  |  Page 80  |  Page 81  |  Page 82  |  Page 83  |  Page 84  |  Page 85  |  Page 86  |  Page 87  |  Page 88