propusă: „Dacă ai fi şi acuma ca Eugenia, negreşit că n-ai fi nevasta mea, Eliso”12, îi spune Elisei soţul, Marc. Odată căsătorită, viaţa femeii se termină, intră în linie orizontală, în care, eventual, îşi pregăteşte fetele pe acelaşi drum. Se sugerează ca singura alternativă unei ratări a căsătoriei soluţia călugăriei. Oportunităţile unei femei se termină brusc la o vârstă totuşi fragedă, dacă luăm în considerare că Paula nu are mai mult de 30 de ani când este nevoită să se retragă la mănăstire. Femeia respectabilă trebuie, fie să se mărite, fie să se mărite întru Christos, în cazul din urmă fiind totuşi deplânsă. Se mai pune problema lipsei libertăţii de alegere în ceea ce priveşte propria identitate. Suntem încă în paradigma iluministă, care proslăveşte un om sănătos, pozitiv, solar, optimist. Firea melancolică, non-participativă este asociată bolii, recluziunii sociale, fiind o carte de vizită care nu te recomandă pentru căsătorie: „Să nu crezi că eu sunt un înger, după cum mă arată chipul, deloc; urâtul mă face rea, furioasă; aşa sunt eu totdeauna, s-o ştii bine”, spune Elisa13. Elisei i se refuză dreptul de a fi ea însăşi, este supusă unui proces de metamorfozare (cum o numeşte chiar dl. Villiers14) forţată, unui dresaj, unei corecturi. Modelul este Paula, firea solară prin excelenţă: „petrec ca o nebună. Nu mi se urăşte niciodată. Cetesc, cos, împletesc la ciorapi, port grijă de cei săraci, îngrijesc câinii, pisica, păsările, păpuşa, apoi grădina şi florile”15, spune aceasta. Se sugerează aici singura soluţie a femeii în aceste condiţii: plăcerea izvorâtă din chiar lucrurile domestice la care e supusă, care, prin dedicaţia sinceră, îşi pierd condiţia constrângătoare, de lesă. Cu alte cuvinte, a învinge bărbatul în propria lui casă cu propriile lui arme: o femeie poate fi independentă în chiar căminul casnic dacă reuşeşte să se abandoneze cu pasiune lucrurilor mărunte pe care le întreprinde. Şi, se pare, acest lucru nu este înnăscut, ci se poate deprinde. Cu toate acestea, Paula, prin generozitatea ei sacrificială, va şti să renunţe la propria fericire casnică, pentru alternativa monahală, după ideea unei compensaţii în viaţa viitoare creştină: „Mai toţi oamenii virtuoşi au fost martiri. Dumnezeu îi lasă să sufere în lumea asta pentru a le da apoi fericirea în cealaltă16”. De altfel, inserţiile mistice şi ideea compensaţiei sunt prezente în mai multe locuri în poveste, de pildă: „Noi toţi ne vom revedea într-o zi”, îi spune mama Paulei înaintea morţii sau schimbarea de caracter a Elisei motivată „vreau să mă vadă mama [moartă] studioasă şi silitoare”.17 Este posibil ca aici Iulia Hasdeu să-şi fi proiectat propriile speranţe ale unei comunicări dincolo de moarte, dar mai poate sugera şi o altă soluţie la destinul regretabil al femeii: sacralitatea. Paula este o femeie care reuşeşte să îşi învingă condiţia marginală de femeie, prin chiar inhibarea ei, printr-o soluţie de asexualizare; fratele ei o numeşte, de altfel, „înger”. În povestea Prinţesa fluture, se face trimitere la


acelaşi rol de exhibare al femeii, fără ca societatea falocentrică să-i sondeze şi interioritatea. De pildă, Încântătoarea este deţinătoarea a şapte daruri, dintre cele mai alese: frumuseţea, înţelepciunea, bunătatea, darul


12 Ibidem, 244. 13 Ibidem, p. 226. 14 Ibidem, p. 233. 15 Ibidem, p. 228. 16 Ibidem, p. 248. 17 Ibidem, p. 232.


21


vorbirii, talentul în arte, modestia şi gingăşia. Însă aceasta nu are şi darul de a iubi. Insistarea asupra simbolicii fluturelui ca „suflet” are semnificaţia unei coborâri abisale, în propria interioritate, în propriul suflet, pentru a se defini pe sine ca individualitate, dincolo de partea exhibată public, implicând simbolistica fluturelui ca entitate metamorfozată din crisalidă. A se observa numele celor doi prinţi: Încântătoarea şi Viteazul, respectând exact prototipurile sexuale mentalitare: o femeie valorează prin ceea ce este, un bărbat, prin ceea ce întreprinde; este vorba de dichotomia pasiv – activ. Bărbatul este perceput ca putere şi ca factor dinamic. Se mai face o trimitere la tipul solar privilegiat, întrucât Viteazul ideal era „vesel, glumeţ”, devenit după pierderea Încântătoarei, „trist, tăcut, visător”18. Probabil ideile romantice ale epocii încă nu deveniseră populare în publicul larg. Prin simbolistica penetrării corpului fluturelui cu acul de către prinţ este codificată o angoasă a virginităţii, dar aluzia poate fi şi la un „suflet” (simbolica fluturelui) rănit. Acul acţionează prin excelenţă ca obiect falic, care penetrează rănind, sacrificând, despărţind în două unitatea corpului femeii. Interesant este că după penetrare, prinţesei îi este restabilit darul de a iubi – probabil o aluzie la dăruirea sacrificială a femeii pentru a asigura că este în continuare în posesia bărbatului. Fluieraşul de os face o trimitere la simbolul falic al


cocoşului, singurul dintre toate vieţuitoarele care nu este mişcat de cântecul orfic al Păunei (a se observa iar semnificaţia expozitivă a numelui), care, conform Cosânzenei, „nu se ştie iubi şi admira decât pe sine”19. Are loc aici o aluzie la autizarea jumătăţii masculine a omenirii faţă de latura complementară, cea femeiască. Iulia Hasdeu face o altă remarcă, de data aceasta antisocială în general: „oamenii şi cei ce s-au apropiat din egoism nu sunt vrednici să asculte asemenea cântări”, un pesimism asemănător concluziei Paulei din Domnişoara Ursuz, care se referă la lumea aceasta ca fiind „gătită celor răi”. Păuna moare, deoarece a nesocotit darul Cosânzenei, care nu era menit a fi împărţit la toţi. După moarte, Păuna trece într-o existenţă serafică, asexuată, unde cântă îngerilor, sfârşitul amintind de alternativa sacralităţii la sexualitate din Domnişoara Ursuz, venind probabil pe fondul unei premoniţii a morţii în viaţa reală. Povestirile pentru copii ale Iuliei Hasdeu sunt o


resursă de sondare a stereotipiilor sexuale ale secolului al XIX-lea, dar şi o înregistrare a eforturilor scriitoarei de a fuziona creativitatea proprie cu tiparul estetic curent, asigurând şi astăzi, prin prospeţimea tuşelor, o incursiune fascinantă în lectură.


Bibliografie: 1. Mudure, Mihaela, Feminine, Cluj-Napoca,


Napoca Star, 2000. 2.Miroiu, Mihaela, Jumătatea anonimă: antologie de


filosofie feministă, Bucureşti, Şansa, 1995. _________ Eliza Purcaru: născută la 7 iulie 1990, Târgu Jiu; absolventă a


Facultăţii de Litere, în cadrul UBB, specializarea Literatură comparată - Limbă şi literatură română; în prezent, urmează cursurile masterului Studii Literare Româneşti în cadrul aceleiaşi facultăţi.


18 Ibidem, p. 256. 19 Ibidem, p. 263.


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61  |  Page 62  |  Page 63  |  Page 64  |  Page 65  |  Page 66  |  Page 67  |  Page 68  |  Page 69  |  Page 70  |  Page 71  |  Page 72  |  Page 73  |  Page 74  |  Page 75  |  Page 76  |  Page 77  |  Page 78  |  Page 79  |  Page 80  |  Page 81  |  Page 82  |  Page 83  |  Page 84  |  Page 85  |  Page 86  |  Page 87  |  Page 88