voi tăcea. Atâta energie şi ambiţie mi- a rămas şi mie. Aşa, dragă Fanny. Cel puţin să
fim înţeleşi. Altmintrelea tot cu drag, tot cu dor.
(II) EL
Circuitul epistolar dispare
complet în momentele când cuplul conjugal se aciuează sub acelaşi acoperiş. Această minune se întâmplă între 1912-1915. Şi se înteţeşte din clipa unor despărţiri impuse de împrejurări. Schimbul de răvaşe este însă
prilejuit mai ales de plecările mamei în turneu sau ale mamei şi fiicei în vacanţă, în turism cultural sau pentru a o aranja pe Puia-Florica la o şcoală din străinătate. Un moment aparte, însoţit de un
dramatic schimb epistolar, se produce în 1918, când Rebreanu evadează din arestul ungurilor şi părăseşte Bucureştiul (27 iulie) ocupat de nemţi şi austro-ungari. Fostul ofiţer de honvezi, pe care ranchiunoasa „patrie” habsburgică voia să-l defere tribunalului, trece clandestin linia frontului şi se refugiază la Iaşi. De regulă, scriitorul pare însă un
condamnat înlănţuit de masa de scris, pe care o părăseşte arareori şi doar determinat de împrejurări speciale: deplasări în strict interes de serviciu, delegaţii, conferinţe, congrese etc. Scrie atunci detaliate răvaşe către cei de acasă. Când despărţirea e mai lungă,
comunicările expediate au o frecvenţă aproape zilnică. Întârzierile sau rătăcirea mesajelor provoacă nelinişti şi chiar mari zdruncinări sufleteşti. O pauză de două săptămâni în fluxul epistolar, altfel neîntrerupt, îl pune pe jar mai ales pe el. Sacra revoltă îl smulge din inerţia existenţei, îi pune în vibraţie fibra artistică, mesajul luând turnura dramatică a unui monolog rostit sotto voce. Iată-l pe Rebreanu în rol de Othello ultragiat:
„Dragă Fanny,
[Iaşi], luni 15 [oct. 1918] Eu nu mai pricep nimic. Poimâine
sânt două săptămâni în cap de când nu mai am absolut nici o ştire de la tine. Nu ştiu ce vrea să zică aceasta. Fiindcă e imposibil să nu fi primit eu nimic-nimic, dacă tu ai fi scris.[…]
______________________________ Dar se vede că tu n-ai ce să-mi scrii. Mi-ai imputat mie când n-am scris trei zile, fiindcă aşteptam un răspuns de la tine. Te lăudai că o să scrii în fiecare zi, pentru că aşa şi pe dincolo... Rezultatul e aici: două săptămâni nu-ţi sunt de ajuns pentru a găsi un sfert de ceas să-1 sacrifici unei scrisori mie...[…] Am ajuns însă să mă conving că motivul este doar că nu-ţi face ţie plăcere să scrii. Fireşte că în asemenea împrejurări trebuie să te plictisească veşnicile şi zilnicile mele aiurări şi lamentări. Desigur că nu-ţi poţi închipui cât trebuie să mă doară constatarea aceasta. Pentru mine însă e pricina unei nelinişti perpetue care nu-mi îngădui[e] nici măcar să-mi văz de necazurile mele. Nesiguranţa aceasta. Aşteptarea veşnică şi zadarnică îmi zdruncină tot echilibrul sufletesc de care aş avea atâta nevoie, ca măcar să folosesc ceva din exilul acesta nenorocit ce nu mai vrea să se sfârşească. […] Nu face nimic. Toate foloseau
omului la ceva. Cel puţin de-acuma înainte nu va mai trebui să aştept, să mă prăpădesc de nerăbdări şi speranţe zadarnice. Voi şti că am rămas singur şi că trebuie să-mi caut mângâierea numai în mine însumi. Când chiar fiinţa în care ţi-ai concentrat toată iubirea şi încrederea, care ţi-a ţinut loc de mamă şi copii, în care ai crezut că găseşti suprema fericire, când şi aceasta e o himeră, într-adevăr că deşertăciunea trebuie să te cuprindă. Fii deci sănătoasă şi mulţumită
că ai izbutit să-mi zdrobeşti tot prin nepăsare şi să te scuteşti de polologhii neroade. Iacă, îţi făgăduiesc că de- acuma nu-ţi voi mai tulbura liniştea decât atunci când îmi vei da prilejul. Când vei scrie, îţi voi scrie. Vei tăcea,
17 Liviu“ (p. 102-103). Neliniştea tânărului soţ e
explicabilă: el e la Iaşi, ea e pe cealaltă margine de război, în Bucureştiul ocupat. Furtuna sentimentală se calmează însă repede şi toate îşi reiau cursul normal. Condeiele revin la irelevantul balamuc zilnic: fasole, brânză, lemne, rochii, coafeze, zahăr, nuci, piper, întâlniri diverse, vizite la redacţii, contracte, sume de bani care vin şi se topesc în neantul vorace, săpun de rufe, pesmeţi de ceai, legume etc. Era o stare de fapt a omului
Rebreanu pe care artistul Rebreanu o materializa verbal în povestirea Calvarul, „proză cu substrat autobiografic”: „În realitate, grija stomacului e cea mai cumplită, ea îţi iroseşte trei sferturi din viaţă”. Tot aici: „În seara aceea toată averea noastră era de şasesprezece lei şi treizeci şi cinci bani…[…] De multe ori nu ştiam dimineaţa ce vom mânca seara, iar ziua de mâine era veşnic o problemă”. Un eventual prinos financiar
ridică tonusul bărbatului, care trebuie să ţină o familie. Memorabilă în acest sens este vizita lui Liviu Rebreanu la Chişinău. E anul 1918, Basarabia tocmai a devenit o provincie a regatului. La 21 octombrie, Liviu îi scrie soţiei de la Iaşi: „Ştii, Fănicule, că diseară e vorba să plec la Chişinău. Mâine e deschiderea anului judecătoresc acolo, cu alai mare. E invitată şi presa. Din partea Luminii m-aş duce eu. Fireşte, tot e pe socoteala ministerului, călătorie, mese etc. Am sta acolo mâine, luni, iar marţi dim.[ineaţa] am fi înapoi. Dacă mă duc, îţi trimit cărţi poştale. Poate că trec pe la Irina Linteş, să vedem de nu fac rost de ceva zahăr” (p. 118). Peste câteva zile,
raportează „Fănicului” întoarcerea în vechea capitală a Moldovei. Adaugă apoi o scurtă relatare a sejurului peste Prut: „Am plecat la Chişinău duminecă seara la 11 ½, cu un vagon special, – reprezentanţii presei. Se serba acolo deschiderea primului an judecătoresc român în Basarabia,→ EUGEN LUNGU
îi
Page 1 |
Page 2 |
Page 3 |
Page 4 |
Page 5 |
Page 6 |
Page 7 |
Page 8 |
Page 9 |
Page 10 |
Page 11 |
Page 12 |
Page 13 |
Page 14 |
Page 15 |
Page 16 |
Page 17 |
Page 18 |
Page 19 |
Page 20 |
Page 21 |
Page 22 |
Page 23 |
Page 24 |
Page 25 |
Page 26 |
Page 27 |
Page 28 |
Page 29 |
Page 30 |
Page 31 |
Page 32 |
Page 33 |
Page 34 |
Page 35 |
Page 36 |
Page 37 |
Page 38 |
Page 39 |
Page 40 |
Page 41 |
Page 42 |
Page 43 |
Page 44 |
Page 45 |
Page 46 |
Page 47 |
Page 48 |
Page 49 |
Page 50 |
Page 51 |
Page 52 |
Page 53 |
Page 54 |
Page 55 |
Page 56 |
Page 57 |
Page 58 |
Page 59 |
Page 60 |
Page 61 |
Page 62 |
Page 63 |
Page 64 |
Page 65 |
Page 66 |
Page 67 |
Page 68 |
Page 69 |
Page 70 |
Page 71 |
Page 72 |
Page 73 |
Page 74 |
Page 75 |
Page 76 |
Page 77 |
Page 78 |
Page 79 |
Page 80 |
Page 81 |
Page 82 |
Page 83 |
Page 84 |
Page 85 |
Page 86 |
Page 87 |
Page 88