cu solemnitate mare. Am sosit acolo luni la 9 dim.[ineaţa]. Până la 11, când s-a început serbarea, am fost oaspeţii vicepreşedintelui Camerei. Serbarea oficială a ţinut până la 2 d.a., când a urmat un banchet monstru, care a durat până pe la 7 seara. A fost chiulhan mare, la care au luat parte peste 100 persoane, cu miniştrii basarabeni, magistraţi superiori etc. Mimi Gogu-Pelivan [soţia lui Ion Pelivan – e.l.] n-am văzut-o deloc. Cum am fost ocupat absolut toată ziua, cu afacerile oficiale, n-am putut să merg nici măcar la Irina chioara, unde poate aş fi luat niţel zahăr. Nu-i nimic însă; ministrul Mitilineu, ai cărui mosafiri am fost, ne-a dăruit fiecăruia câte cinci sute lei”. După care adaugă nu fără o notă de mândrie virilă: „Vezi deci că n-am fost degeaba”! (p. 121- 122).


Povestea nu se încheie însă aici.


La Chişinău, confraţii ziarişti, ieşeni şi basarabeni, cu multă pică pe reprezentantul Luminii lui Stere, ziar care apărea în Bucureştiul ocupat de nemţi şi cu finanţarea acestora, sunt gata să-i dea „trădătorului” Rebreanu o zdravănă lecţie de patriotism. Detalii de la faţa locului chiar de la colaboratorul Luminii: „Dar am avut acolo şi un incident, destul de neplăcut. După banchet, stând de vorbă cu câţiva ardeleni, mi-au imputat că scriu la Lumina, în acelaşi timp m-am pomenit cu alţii care m-au atacat. A urmat o mică păruială; am şters-o mai repegior, ca să nu se îngroaşe. N-am nimic, nici nu sânt lovit. Dar acuma pot să pozez în victimă Luminei. Incidentul, fireşte, n-are nici o importanţă; ţi-1 spun doar ca să fii în curent cu toate” (Ibidem). Episodul Lumina va atârna greu


în CV-ul lui Liviu Rebreanu, de altfel ca şi în biografia lui Stere, faima de „trădători” urmărindu-i obsesiv decenii la rând. Doi marginali ai regatului, basarabeanul surghiunit cândva în fundul Siberiei şi ardeleanul Rebreanu privit cu suspiciune de funcţionarii patriei recuperate, s-au întâlnit să facă un ziar pe care nu-l concepeau decât ca o slujire viitorului României. Cum vedeau însă ceilalţi confraţi acest gest e foarte clar din definiţia Luminii în celebra


Enciclopedie…


maximalistului Lucian Predescu, enciclopedie apărută în 1940, deci


mulţi ani după Primul Război Mondial: „«Lumina» – ziar apărut în septembrie 1917 [până la 12 noiembrie 1918 – e.l.] în timpul războiului în teritoriul românesc ocupat, sub direcţia lui C. Stere. Organ de ruinare a conştiinţei naţionale şi de surpare a credinţei într-un rezultat fericit al războiului nostru şi al aliaţilor noştri. A fost aruncat în tranşeele noastre de către germani”. Dacă ungurii ocupanţi îl hăituiau


pe Rebreanu deoarece îl considerau „dezertor” din armata imperială (în urma unei delaţiuni a şi fost arestat), atunci autorităţile româneşti vedeau în el un spion neamţ, venit la Iaşi cu misiuni speciale. În fond, mesageriile epistolare


ale lui Liviu Rebreanu către consoarta sa nu sunt decât nişte note frugale care nu ne conving prin nimic că ar fi scrise de artistul care a reorientat destinele prozei româneşti şi nici de magicianul care putea să facă să răsune în paginile sale, vorba lui Călinescu, „urletul mării”. Scrisorile au o funcţie pur informativă şi nu ne vor surprinde prin mari virtuţi literare. Literaritatea scriitorului se


cheltuia în nopţile de trudă şi nesomn în


imaginarul romanelor şi al


povestirilor. Doar arareori ceva din gândirea artistică se sedimentează în şirurile epistolare scrise sub imperiul represiv al timpului etern deficitar. Grijile unui cotidian devorator îl


mai părăsesc pe Rebreanu în anii când cunoaşte o anume independenţă materială, asigurată de notorietatea sa publică atât ca scriitor, dar şi ca ocupant al unor posturi importante, bine remunerate. Fasolea, nu atât ca nutriment, ci


mai mult ca un simbol meschin al existenţei pedestre, de care nu pot face abstracţie nici geniile, se strecoară şi acum în rândurile epistolare, dar în alte cantităţi şi în alte „locaţii”: „Am cules fasolea – e plin garajul de ea” (p. 471). Cuplul avea deja o vilă la Valea


a


Mare şi o maşină. Şi grijile sunt altele: „Maşina a mers perfect. Luni am fost pe la Ionel şi pentru câteva mici târguieli, între care ceasul tău – pus bine la punct – şi lucrurile de la Stempel [fabricant de mezeluri –e.l.] toate gata, afară de şunci – pe care le voi ridica zilele acestea (n-am vrut să-


18


mi murdăresc maşina cu ele)” (p. 521).


Colindă acum mai multe ţări,


inclus fiind în delegaţii oficiale (pe linia PEN-Clubului, să zicem), de unde îi scrie doamnei. Dar şi rândurile expediate din porturi străine sunt ale unui reporter grăbit să-şi împărtăşească impresiile. Retina prozatorului doar înmagazinează faptele, fără a le interpreta artistic, aşa cum o va face mai târziu în notele de călătorie Metropole (1931), unde scrie despre câteva din multele oraşe mari europene vizitate (Berlin, Roma, Paris). Rebreanu-călătorul trimite „iubi-


tei nevestici” scrisori sau cartoline din toate punctele de itinerar unde face o haltă. Epatările par strict turistice: „Aşa am văzut faimoasa Chile-Haus, un fel [de] zgârie-nori german, o clădire într-adevăr colosală, într-un stil cu desăvârşire modern. Ne-am plimbat prin portul uriaş, în care furnicau mii şi mii de vapoare de toate mărimile şi toate neamurile. De altfel portul însuşi e unul din cele mai mari de pe glob. Impresionantă a fost trecerea, cu automobilul, printr-un tunel pe sub râul Elba, lat de vreo trei kilometri, la o adâncime de peste 40 m. Tot aici am văzut un monument colosal al lui Bismarck, o figură colosală – numai degetele mâinilor au un metru lungime, îţi închipui deci cât de mare trebuie să fie” (p. 282). Uneori alternează însă cu imagini


în care îşi face de lucru şi prozatorul: „Cât am mers pe Elba şi pe canal, au mers toate bine. Îndată ce am intrat însă în largul mării, am nemerit într-o uşoară furtună. Marea era agitată şi vaporul a început să se clatine considerabil. Era şi frig de-a binelea. Valuri mari măturau din când în când punţile vaporului, care s-au umplut de gheaţă în curând. […] Furtuna însă s- a potolit treptat, iar frigul s-a dezmorţit. După dejun era mai puţină tangarea vaporului” (p. 283). La Oslo, un spectacol de revistă


îi provoacă o butadă spirituală: „Seara am fost cu Demetriade numai la Komische Oper, unde am văzut o revistă: Zich dich aus, cu foarte multă goliciune şi tot atât de puţin spirit” (p. 280).


(va urma) Chişinău, ianuarie 2013


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61  |  Page 62  |  Page 63  |  Page 64  |  Page 65  |  Page 66  |  Page 67  |  Page 68  |  Page 69  |  Page 70  |  Page 71  |  Page 72  |  Page 73  |  Page 74  |  Page 75  |  Page 76  |  Page 77  |  Page 78  |  Page 79  |  Page 80  |  Page 81  |  Page 82  |  Page 83  |  Page 84  |  Page 85  |  Page 86  |  Page 87  |  Page 88