(II) Primul, şi cel mai


cuminte şi ascultător cititor, este elevul. Că vrea, că nu vrea, că-i place sau nu-i place, câte ceva tot apucă el să citească în cei opt, zece sau doisprezece ani de şcoală.


Studentul,


aparent, ar trebui să constituie o categorie aparte de cea a elevilor. Sau să o alăturăm lor. Dar, la cât de mult(e) citesc studenţii de astăzi,


tare mi-e teamă că nu prea ştiu pe unde să-i plasez (pe cei care citesc, îi rog, să sară peste aceste rânduri!). Aşa că renunţ, chiar dacă şi ei au cam aceleaşi aproprieri de activităţi specifice cu elevii. Dacă elevul citeşte din obligaţie, mai poate fi el numit un cititor adevărat? Lecturile obligatorii de pe vremuri să trăiască; azi li se zice suplimentare, or cum copiii sunt bine hrăniţi de acasă, refuză cu obstinaţie orice supliment venit de la şcoală! Eu cred că acesta nu este un cititor. Chiar dacă el citeşte, pe lângă lecţiile de la alte discipline/ştiinţe, tocmai ceea ce este mai reprezentativ din literatura naţională (canonul să trăiască!), unii şi din cea universală (deşi programa şcolară s-a debarasat, la liceu vorbesc, ca de o otravă de ea!). Cum în anii din urmă s-a încetăţenit metoda comentariilor, materiale date mură-n gură elevilor de profesori la fel de suficienţi ca metoda însăşi, la ce să mai citească elevii opera literară ca atare. Mai sunt aceştia cititori? Sau le zicem aşa pentru faptul că ştiu să citească aşa ceva? Departe de mine gândul de a susţine că toţi elevii nu citesc literatură. Dar, vai, tot mai puţini o fac. Şi aceştia sunt cititorii obligaţi s-o facă. Pentru binele scriitorilor, chiar şi a celor necanonizaţi, această masă de cca patru milioane de prezumtivi cititori le-ar putea asigura un trai decent. Că nu prea este aşa, mai trebuie s-o spunem şi noi aici? Poate editorii să ştie altceva, dar ei nu-s nici cititori, nici scriitori (cu câteva excepţii care întăresc regula) şi nu intră în atenţia noastră aici. Chiar dacă fac totul pentru… Urmează cititorul profesional, în care categorie am


cuprinde pe toţi specialiştii din orice domeniu ar fi ei, pe funcţionarii de orice fel şi orice statut, chiar şi pe unii muncitori. Ba chiar şi pe editori. Toţi aceştia se cuprind aici dacă în activitatea lor cotidiană sunt obligaţi să citească legi, instrucţiuni, metode de aplicare, note de control, studii, proiecte, diverse programe etc. Aceşti cititori sunt, veţi înţelege de ce, în afara preocupărilor noastre. Deşi dintre aceştia se pot recruta şi adevăraţii cititori, cititorii pe care îi aşteptăm şi noi. Să dea Dumnezeu să nu fie prea sastisiţi de cele citite la locul de muncă, altminteri i-am pierdut şi pe ei. Dar potenţial au. Apropiat într-un fel de cititorul profesional este cel


profesionist. Cel care citeşte literatură prin natura obligaţiilor sale universitare sau de istoric şi critic literar. Pentru că tocmai el este cel chemat să facă ordine în lumea literară atât de frământată şi controversată (valoric îndeosebi) a operelor şi a autorilor acesteia. Fără să excludem plăcerea lor de a citi – altfel cum să te apuci de aşa treabă ciudată şi plicticoasă la


29


urma urmelor? –, aceştia o fac obligaţi precum elevii conştiincioşi, dar la nivelul pretins celor mai de seamă specialişti. Cititorul profesionist trece şi el astăzi printr-un proces de transformare profundă. Imensitatea numărului (valoarea este altă chestie şi n-o discutăm aici) de cărţi şi reviste tipărite trebuie să-l terorizeze în bună măsură pe acest cititor (că dacă le mai adăugăm pe cele apărute on line, e vai şi-amar de bietul critic!). Ce şi cât să cuprindă acesta, prin lectură, din avalanşa aceasta incontrolabilă şi inconturnabilă? Răspunsul le incumbă numai şi numai lor. Cu rezultatele pe care le cunoaştem cu toţii. Ce şi pe cine să citească? Acesta da paradox! Pentru că în imediata apropiere/vecinătate a cititorului


profesionist se află cititorul liber. Liber să citească ce vrea, cât vrea şi când vrea. Aţi ghicit! Este vorba, în primul rând, despre scriitorii înşişi. Iar în al doilea, despre cititorii acestora. Aici lucrurile pot merge, pot funcţiona bine numai în tandem: noi scriem bine şi ei ne citesc mai mult şi mai des. Noi scriem prost şi ei – pentru că ei sunt primii care o şi fac! – nu ne (mai) citesc. Aprioric şi scriitorul şi cititorul adevărat citesc numai din pasiune, fără calcule ascunse, fără obiective prestabilite, fără presiunea cuiva. Aceşti cititori o fac pentru că ceva interior, greu de explicat de altfel de oricine – psiholog, sociolog, filosof, pedagog etc –, le cere, le comandă să citească. Mulţi leagă acest fenomen de nevoia firească a omului de a şti, de a cunoaşte, de a se instrui în ultimă instanţă. Eu aş avea oarecari ezitări să fiu tranşant în chestiune. Mai ales după ce ani de zile, sub comunism, numai despre „funcţia” asta a literaturii s-a vorbit în fel şi chip. Eu nici nu mai ştiu de câte ori o forţă absurdă şi inexplicabilă mă împinge(a) înaintea unei tarabe de cărţi sau pe uşa unei librării. Pe lângă această forţă teribilă, ascunsă, teribil de tenace, cred că mă mai îndemna/îndeamnă s-o fac şi patima. Patima de a mângâia măcar (că bani, mai nou, de unde?) copertele unei cărţi noi. Cred că mulţi dintre noi cititorii o facem cu aceleaşi delicateţă şi pasiune, irepresibile altfel, cu care ne mângâiem iubita sau iubitul. Şi-atunci cum să nu te minunezi înaintea unui om care vrea să cumpere şi să citească imediat acea carte. Mai ales dacă nu-l poţi înţelege. Chiar astăzi, în librăria în care se vând de toate ca în talcioc, faptul că un cetăţean a cumpărat vreo şase cărţi a trezit curiozitate şi perplexitate între vânzătoare şi între ceilalţi cumpărători. Citeam în ochii celorlalţi clienţi aceste lucruri şi cred că şi eu eram la fel de şocat. Eu eram şocat pentru că ei erau şocaţi. E bine când mai avem asemenea şocuri. Poate ne trezim! Şi câţi să fie, Doamne, aceşti oameni care vor şi trebuie,


care chiar îi citesc pe scriitori? Greu de cuantificat sau de estimat. Potenţial, aş îndrăzni să avansez cifra de cinci milioane. Pentru România. E mult, e puţin? Cine să ne răspundă? Mai ales că noi trebuie să fim convinşi că astăzi cartea şi lectura ei sunt apanajule unei minorităţi. A unei elite? Cartea şi lectura aparţin, şi-au aparţinut, unui număr limitat de cetăţeni de când e lumea şi pământul. Asta pentru că aşa e alcătuită lumea. Probabil că ar merita o altă discuţie cititorul din comunism, cititor determinat de alte coordonate ale existenţei sociale decât cel de astăzi ca să se salveze (?) prin lectură (Arpagic şi alţii ca el să trăiască!). Acum am părerea că în zilele tranziţiei (spre ce?) numai editorii mai pot ghici (da, da, acesta este cuvântul) câţi cititori sunt în ţara asta. Dar de ce să ne spună ei acest secrtet nouă? Pentru că, în ciuda tuturor semnalelor negative din preajma noastră (recesiune, moartea literaturii, concurenţa acerbă a netului etc. etc.) ei fac, în continuare, afaceri bune cu cartea. Doar scriitorul o duce tot mai rău (cu prea multe excepţii ca să nu fie un fenomen).→


MARIAN NICOLAE TOMI


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61  |  Page 62  |  Page 63  |  Page 64  |  Page 65  |  Page 66  |  Page 67  |  Page 68  |  Page 69  |  Page 70  |  Page 71  |  Page 72  |  Page 73  |  Page 74  |  Page 75  |  Page 76  |  Page 77  |  Page 78  |  Page 79  |  Page 80  |  Page 81  |  Page 82  |  Page 83  |  Page 84  |  Page 85  |  Page 86  |  Page 87  |  Page 88