stăm la o cafea cu Dumnezeu, tot timpul Îl amintim, uitând că El există în noi. Însăşi Biblia spune undeva: ‖să ne căutăm pe noi înşine!‖. Ceea ce spunea şi Eminescu, „pe mine, mie redă-mă!‖. Ori, în momentul în care îţi cauţi propria fiinţă, pur şi simplu intri în fluxul energetic care face legătura cu Cosmosul, cu realităţile creaţiei. Bineînţeles că noi trăim într- o lume în care construim. Ni s-a lăsat această latitudine, bine sau rău, datorită dualismului care ne-a fost implantat prin creaţie. Avem dreptul să alegem. În creaţie, însă, e bine să alegem în latura pozitivă. Mai ales când facem artă, indiferent de modul de exprimare, avem datoria să infuzionăm semenilor noştri energie pozitivă, care înainte de toate înseamnă viaţă. Pentru că arta tocmai asta e, asta trebuie să fie:Viaţă! Cu cât înaintez în alt şi alt
volum, devin din ce în ce mai nemulţumit de mine însumi. Citind mari poeţi ai lumii – dar Eminescu rămâne simbol, căpătâi – mi-am dat seama că m-am angajat la o trudă foarte responsabilă şi mă întreb dacă voi reuşi să răspund, în cele din urmă, acestei chemări. Cuvântul zideşte. Ca ziditori, trebuie să avem grijă de acest „material de construcţie‖, pentru că e o constrcţie noetică, o construcţie care vibrează în tot Cosmosul. Şi atunci meşterul care îl foloseşte trebuie să aibă mare grijă, mare responsabilitate. Autopsierea - dacă ne referim la
cea medicală – a avut multe surprize. Mulţi au fost autopsiaţi şi erau întregi. Nu ştim încă ce resurse, ce resorturi împing viaţa mai departe. Un lucru e clar: venim din neant şi ne întoarcem în neant. Chiar dacă unii reprezentanţi ai religiilor spun că suntem născuţi din humă. Ca simbol, ca metaforă, naşterea din humă e sublimă, dar ca adevăr... Există totuşi un adevăr al creaţiei. Vreau să vă spun un lucru clar: labirintul nu-l putem autopsia decât dinlăuntrul lui. Şi am spus dinlăuntru, nu dinăuntrul lui ca spaţiu, ci din trăirea lui. Acest labirint este foarte greu de vizitat, nemaipunând la socoteală că trebuie să-l locuim în cele din urmă, ca să ne putem autoflagela prin autopsierea propriului labirint şi acolo să găsim labirintul ontic, labirintul neamului din care ne tragem, labirintul colaborării cu tot ceea ce există în
______________________________ univers. Ne-am învăţat să uităm de unde venim. Chiar în şcoală se întâmplă asta. Cine este mama noastră? Mama noastră poate să fie şi limba. Mămica mea spunea în tinereţe: „copile, nu eu şi taică-tu îţi suntem părinţi. Adevăraţii tăi părinţi ai să-i întâlneşti în viaţă‖. Atunci n- am prea înţeles ce-a vrut să-mi spună. Cu timpul, peste ani de zile, mi-am dat seama că, într-adevăr, mulţi părinţi sunt şi răi şi buni şi că totul depinde de o anumită educaţie. Educaţia artistică însă este mult peste educaţia socială. Rămas bun, Eugen Axinte!
Dumnezeu să te primească în spaţiul celor care îşi caută în continuare părintele sublim, datul esenţial al creaţiei care întrupează şi înalţă.
o cădere, nu o răsturnare, a fost – precum la mistici, precum la eroi, precum la poeții naționali – a fost o răsucire, Khere, cum spun germanii cu Heidegger al lor. La Eugen Axinte – a fost o răsucire în căutarea ființei. O va căuta încă în nesfârșirea timpului. Să recitim, în acest ceas, de
rostire deopotrivă a spiritului și a îndurerării, câteva stihuri din poemul, pe care atâția, vai, ar trebui să-l urmeze, din poemul intitulat Întru iertare: ,,Dar iertarea ?
...Iertat-o-am! /Cugetare „nălțat-am. Flăcări zidit- am: întru căile firii, întru/iubire, întru pace, /dăruiților întru lacrimă, călăuziților întru surpare. //Astfel șezum! Am țintit întru facere. Întru cuvânt,
/iluminări închinat-am,
/Kephalii confereau întru înstrăinare. Noi, din isvoară, /izbândeam la cunoaștere”. Dumnezeu să-l ierte și să-l
odihnească pe Eugen! A.I. BRUMARU
Fără de astâmpăr căutător și
călător într-ale cuvântului, poetul Eugen Axinte s-a dus... „să se odihnească puțin”, după ce a trudit pe-aici, prin labirintul terestru, să renatureze pulberile, precum însuși spunea. „Moș Axinte” – căci așa își zicea
Dragul nostru prieten, poetul
nepereche Eugen Axinte, cel care ne învăța de netemerea de moarte, s-a stins neașteptat: precum marele gânditor Constantin Noica, căruia-i învăța în cumințenie neștiutele lumilor de sus și de jos, Eugen s-a răsturnat de pe un scaun, căutând, încăpățânat, în bibliotecă, o carte – necontenit, așadar, Eugen Axinte căuta spiritul și litera – spirit și literă întruchipate în carte, adică în poemă, adică în cânt. A fost, prin urmare, nu
11
cu tandră autoironie în ultimul timp, cumva alintându-se – a plecat spre alte zări în care credea și despre care vorbea mereu, scotocind taine ancestrale prin cărți vechi și rare, cu încăpățânarea, curiozitatea și entu- ziasmul cu care un copil iscoditor scotocește prin podul sau pivnița casei părintești în căutare de comori ascunse ori de mult uitate. Și dacă, atâta vreme cât a
călătorit prin lumea asta, a ostenit deopotrivă să descifreze „alfabetul ascuns într-o stea”, de-acum, urmându-și călătoria spre obârșii pe necunoscute nouă căi, pe-acolo se va îndeletnici, pesemne, la fel de încăpățânat, curios și entuziast, cu ceea ce el numea „încuvântarea neantului”. Fă-i, Doamne, parte de lumina
Ta! MIHAELA MALEA STROE
Page 1 |
Page 2 |
Page 3 |
Page 4 |
Page 5 |
Page 6 |
Page 7 |
Page 8 |
Page 9 |
Page 10 |
Page 11 |
Page 12 |
Page 13 |
Page 14 |
Page 15 |
Page 16 |
Page 17 |
Page 18 |
Page 19 |
Page 20 |
Page 21 |
Page 22 |
Page 23 |
Page 24 |
Page 25 |
Page 26 |
Page 27 |
Page 28 |
Page 29 |
Page 30 |
Page 31 |
Page 32 |
Page 33 |
Page 34 |
Page 35 |
Page 36 |
Page 37 |
Page 38 |
Page 39 |
Page 40 |
Page 41 |
Page 42 |
Page 43 |
Page 44 |
Page 45 |
Page 46 |
Page 47 |
Page 48 |
Page 49 |
Page 50 |
Page 51 |
Page 52 |
Page 53 |
Page 54 |
Page 55 |
Page 56 |
Page 57 |
Page 58 |
Page 59 |
Page 60 |
Page 61 |
Page 62 |
Page 63 |
Page 64 |
Page 65 |
Page 66 |
Page 67 |
Page 68 |
Page 69 |
Page 70 |
Page 71 |
Page 72 |
Page 73 |
Page 74 |
Page 75 |
Page 76 |
Page 77 |
Page 78 |
Page 79 |
Page 80 |
Page 81 |
Page 82 |
Page 83 |
Page 84 |
Page 85 |
Page 86 |
Page 87 |
Page 88