Folosirea cuvintelor cu aplicabilitate


la viaţa materială nu pune probleme utilizatorilor. Sînt, în general, suficient de precise, chiar dacă prin cultivator se desemnează atît maşina care foloseşte la cultivare, cît şi persoana care cultivă. În domeniul spiritual lucrurile sînt ceva mai complicate, din cauza confuziilor ce pot apărea. Vom accepta că fiecare om are propria cultură, propriul ansamblu de cunoştinţe, mai mult sau mai puţin articulat, oricît de reduse cantitativ ar fi aceste cunoştinţe, ceea ce, poate, ar fi vrut să spună intervievatul despre care vorbeam la început, dar nu şi că orice om are cultură. Am intra în contradicţie cu definiţia dată mai sus pentru cultură. Un incult are propria sa cultură, rudimentară, elementară etc., dar e incult, lipsit de cultură. Om de cultură nu e orice om, numai pentru că are şi el cultura sa, ci om de cultură e persoana a cărei cultură individuală se probează prin sistemul larg de cunoştinţe profesionale şi generale, devenite, prin comportamentul, atitudinile şi aspiraţiile sale, model pentru societate. Ceea ce caracterizează omul de cultură este preocuparea permanentă pentru perfecţionarea sistemului său de cunoştinţe, capacitatea sa de receptare şi interpretare critică a informaţiilor, trecute prin propriile criterii de interpretare a lumii, supuse propriilor criterii ale judecăţii de valoare, redefinibile prin raportare la realităţi din ce în ce mai complexe. Mereu interesat de deschiderea orizontului, omul de cultură se situează, paradoxal, în opoziţie cu omul care ştie tot şi nimic mai mult, cea mai interesantă definiţie a ignorantului, căci numai acesta îşi imaginează că ştie tot. Informaţiile prinse în fugă, pe căile cele mai diverse, neprelucrate, nesupuse unui examen critic, nearticulate nu fundamentează o cultură, indiferent de natura acesteia. Cultura populară, ea însăşi fiind


ansamblu de activităţi şi modele comportamentale specifice, conforme unui sistem de norme transmis din generaţie în generaţie, nu poate fi judecată, interpretată pe baza unor informaţii întîmplătoare numai pentru că aparţine aşa numitei culturi minore. Un personaj din lumea satului ne oferă un model pentru interpretarea acestei lumi: „un copil de ţăran n-a crescut la voia întîmplării, ca buruiana, a avut o îndreptare şi o călăuzire în viaţă, prin tătînele lui, prin muma lui, ori prin vreun Bun […] Şi satele, tot aşa, de aceea s-au ţinut ele în picioare, sute şi sute de ani, pentru că au avut cîte-un om ori cîte doi, care le-au păzit sufletul şi gîndul“ (Ion Lăncrănjan, Suferinţa


urmaşilor). Nu poţi interpreta rezultantele fără cunoaşterea profundă a factorilor implicaţi în proces. Fără acces la surse de infomare destinate dezmărginirii orizontului, rămas în limitele strîmte ale acelui orizont, copilul lui Lăncrănjan ar rămîne cu cultura lui, dar un incult, cum un incult ar fi cel ce i-ar judeca atitudinile şi comportamentul fără cunoaşterea condiţiilor în care acesta s-a format. Asistăm azi din ce în ce mai des la


spectacole cu o tematică extrem de diversă, montate pe principiul datului cu presupusul, aşa-numitele talk-show- uri de toate felurile, în care singura preocupare a participanţilor este de a impresiona, prin idiferent ce mijloace. De aici rezultă preocuparea pentru un limbaj aproximativ, cu enunţuri suis generis (sui generis ar însemna preocuparea pentru o exprimare proprie, dar aleasă, iar aici nu e cazul!), nu numai cu dezacorduri, care pot avea explicaţiile lor, sau cu rostiri regionale ori învechite, ce uneori pot colora comunicarea, ci enunţuri ilogice prin ce şi prin cum se spune, prin folosirea unor cuvinte şi a unor expresii incompatibile în enunţurile cu pricina, menite să probeze cultura vorbitorului, dar avînd efectul invers, ori prin pronunţarea şleampătă a cuvintelor, pronunţare prinsă de la persoane ce par culte doar pentru că sînt cool. Frecvent se aude incriminarea cuiva pentru o afirmaţie făcută cu subiect şi predicat, fără a şti, ceea ce se învaţă de la clasa I, că enunţul minim are subiect şi predicat, dar aceasta


nu înseamnă şi


corectitudine sau incorectitudine, adevar sau fals; în oamenii ploiază există subiect şi predicat, dar e ilogic, incorect şi fals. Cuvîntul sintagmă face carieră, fără legătură cu semnificația „grup de două cuvinte legate prin raport sintactis de subordonare“; iada sare casa cuprinde nu o sintagmă, ci două. Cuvîntul locaţie tinde să înlocuiască


în toate situaţiile pe loc, spaţiu, pentru că, dragă doamne, limba româna nu mai satisface; ce-ar fi să ne dăm locaţie de întîlnire şi să privim spre locaţia unde va răsări steaua noastră sau cum ne-am uita la cineva spunînd că şi-a cumpărat o locaţie de veci?! Nu contează, e cool, cuvînt ce ţine acum locul (locaţia?) mai vechiului mişto (considerat de unii neştiutori francez; într-un text era scris mănuşi michteaux). Cît despre pronunţări anapoda, e suficient să amintim aici pronunţarea numelor


româneşti formate cu sufixul -ariu, corespunzînd 34


Alpină, acril pe pânză


_______________________________ mai răspînditului


-aru: Morariu,


Purcariu, Vacariu etc. după modelul grecesc în i-u (Angheliu, Dimitriu etc.). Seria e lungă, dar le-am ales pe cele în care baza s-a schimbat şi ar putea să atragă atenţia. Grija mare e să nu se greşească numele englezeşti, cu pronunţare europeană sau americană, dar numele româneşti nu prezintă importanţă, de aceea unii gazetari (ne referim la ei, căci pentru mulţi ei sînt modelul!) pronunţă Pe-cí-ca, nu ca localnicii, Péci-ca). Ba, mai nou, din cauza scrisului pe calculator, fără diacritice, au apărut nume Taranu, Salaru şi Salariu (devenit aproape de nerecunoscut, cu pronunţarea în i-u) etc. în loc de Ţăranu, Şalaru, Şalariu. Nu mai vorbim despre pronunţări agramate ale unor cuvinte (doar ce auzii la radio ceva despre realitate a-u- gumentată, în loc de aug-mentată) pe care oamenii cu minte le-ar evita, folosind sinonime, după definiţia dată sinonimelor de un copil: „cuvinte pe care le folosim în locul celor pe care nu ştim să le ortografiem sau să le pronunţăm“. Dar asta înseamnă să ştii ce nu ştii şi să accepţi că nu ştii, ceea ce iese din definiţia ignorantului. În concepţia intervievatului despre


care vorbeam la început şi cei ce fac greşeli elementare de limbă au cultură, dar pentru majoritatea vorbitorilor care ştiu zicala „să te aud cum vorbeşti şi-ţi spun eu cine eşti“ aceştia sînt inculţi, sau, altfel spus, au cultură vacsă, după modelul românesc, ori vacscultura, după model occidental (apropiat numai acustic de germ. wachs). Şi poate n-ar fi tot aşa de inculţi dacă ar vedea că sînt ignoranţi şi s-ar limita la ceea ce, într-adevăr, ştiu, dacă s-ar feri să ştie tot.


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61  |  Page 62  |  Page 63  |  Page 64  |  Page 65  |  Page 66  |  Page 67  |  Page 68  |  Page 69  |  Page 70  |  Page 71  |  Page 72  |  Page 73  |  Page 74  |  Page 75  |  Page 76  |  Page 77  |  Page 78  |  Page 79  |  Page 80  |  Page 81  |  Page 82  |  Page 83  |  Page 84  |  Page 85  |  Page 86  |  Page 87  |  Page 88