Deși de dimensiuni mai reduse în


raport cu romanele premergătoare, Învinșii (1994), de pildă, sau Viața după Matei (2011), Iustina (Editura Tipoalex, Alexandria, 2012), noua carte a lui Liviu Comșia, admirabilă, dă seama pe deplin de iscusința și filosofia, ca să spun astfel, a romancierului: nu găsesc va să zică aci o sinteză a acelora, dar cred că sunt mai limpede vădite motivele, temele, arta prozatorului, vocația; nu o sinteză, prin urmare, dar mai degrabă o schiță


- aceasta nefiind,


paradoxal, inițierea lucrurilor, e însă desăvârșirea lor, cum ar spune Lucian Blaga (,,...acolo unde toate lucrurile se desăvârșesc/făcând un pas și încă unul înapoi spre schiță”). Este o dată, de exemplu, nu știu


dacă s-a mai remarcat aceasta, tema corpului. Trupul solid, consistent, trupul volatil – undeva, zice autorul, corpul se aburește, pe el, iată, cade roua, trupul se usucă, se pierde probabil în aerul de deasupra (,,În baie, în fața oglinzii, îmi descopăr corpul pe care l-am ignorat aproape patru decenii. Dacă n-a cerut prea mult, nu l-am luat în seamă. Acum, însă, mi se arată cu un început de uscăciune. Sub ochi, cearcănele s-au adâncit; deasupra gurii, două riduri subțiri răzbat pielea uscată și maronie. Nu înțeleg cum s-au petrecut schimbările și întorc capul ca să scap de acest chip desfigurat”). E apoi corpul ca senzorium – cu corpul, ne încredințează scriitorul, simțim tot, ne apropriem lumea; dar tot cu trupul, atenție, gândim și construim litera, cuvântul, deja duhul, corpul le transubstanțiază, le transfigurează, cu corpul, aici, litera nu devine oare spiritul? (,,Mă întind la loc, în pat, cu cartea lui Gabriel Liiceanu, Ușa interzisă, deasupra capului. Privesc rândurile ca și cum ar fi fost scrise pe tavan. Le urmăresc în liniște și las sensurile să ajungă din creier în restul corpului care se destinde și se lasă cucerit. Deodată îmi dau seama, cu stupefacție, că în Liiceanu zac doi oameni total diferiți: gânditorul îndurerat și individul social, lacom, erodat de dramele mărunte ale existenței zilnice. Nu înțeleg și asta îmi risipește liniștea. Îmi vine să urlu. Mă întorc cu fața în sus și privesc insistent lustra turnată de tata înainte


să iasă la pensie în fabrica unde s-a îngropat de tânăr. Este momentul în care îmi pun gândurile în ghips. Cu nemărginită delicatețe, iau mulaje după ele și-mi dau seama că am în față o ceată de monștri. Sar din pat de-a dreptul îngrozit. Tăcerea lăsată peste spațiul camerei mi se sparge în creier. Pentru o clipă, luminile albe, roșii și portocalii, verzi și albastre mă aruncă din nou pe pat. Un vierme imens mi s-a chircit în frunte, lăsându-mă fără vlagă”). Nu e doar corpul amoros, în pro-


za lui Liviu Comșia, cu toate că e și acesta acolo (tânăr, în faza, așa- zicând, autoerotică, eroul – un Petru, profesor secundar, musilianul om fără însușiri - își verifică detaliat, cu în- cântare și neliniște ustensilele procre- atoare, pornirea sexuală), dar roman- cierul vizează, cu oareșice plăcere aș spune, și corpul precar, trupul senect, pe acesta protagonistul, autorul însuși (al manuscrisului, deoarece, așa cum vom vedea, Liviu Comșia utilizează în Iustina șablonul manuscrisului găsit) îl și ceartă pentru căderea în decrepitudine; descripția aci e minuțioasă, fermecată de amănuntul dezagreabil, suntem în fața unui narcisism invers (,,Două riduri mi se adânciseră de o parte și alta a gurii, conturându-mi parcă mai puternic buzele arse de noaptea petrecută la marginea somnului. Sub ochi, se întinseseră altele care se buhăiseră și ele. Cearcănele se învârteau în semicercuri vineții în jurul ochilor percă aburiți. Pleoapele căzute peste ochi tresăreau îngustându-mi lumina și împărțind-o în cuburi mici care se stingeau repede”). Femeia (fie că e, în roman, Irina


sau Iustina) este, la Liviu Comșia, vietatea catilinară, ca să folosim aci termenul eminescian: e desfrânata, tăinuitoarea de virtuți și păcate, de ispite și secrete originare dar, de aceea, deopotrivă rezoneurul, ea, fiind adică menită a face și desface ursitele – acum, în economia prozei de față, a iniția, a propune și a soluționa, ea, trama. O intrigă, în Iustina, cu precădere erotică, romanul fiind (după însăși mărturisirea autorului) o ,,carte de dragoste sau despre dragoste”, trăirile aferente evoluând aici de la erosul cumplit, erosul acela absorbant (despre care, cu Paul Scortesco, am glosat cu alt prilej) la erotica pură și simplă. În această ordine, Liviu Comșia notează, au-


38


______________________________ tocomentându-se (și dezvăluind totdeodată cu aceasta ceva din structura postmodernă a cărții – fragmentarismul, scriitura ce se autogenerează etc.): ,,E cel mai greu să scrii despre iubire, pentru că iubirea are întotdeauna alt chip care nu seamănă cu nici unul știut sau trăit până acum. Încerc. Scrisul îmi dă via- ță ca apoi să mi-o fure însângerată”. Tema scriiturii ce se scrie pe


sine, a cărții ce se autoconstruiește deodată cu trăirea, cu evenimentul, cu percepția (,,Pielea de pe spate se strânge ușor, apoi se destinde și transpirația se imprimă în maieul care se răcește încet, înfigându-mi în ceafă senzația de frig. Trântesc ușa apartamentului și bufnitura pornește să coboare scara înaintea mea. Mă gândesc că nevroza mea a început să ia forme violente. Mă sperii și încerc să inventez o povestire. Adică, să continui cartea pe care am scris-o până acum câteva zile. Nu mai știu cum s-o duc mai departe. Irina s-a retras în memorie, unde și-a găsit locul. Îmi trebuie un alt personaj – continuă autorul – care să miște lucrurile, să complice acțiunea, să dezvolte miracolul existenței. Ce-am fi noi fără taină?”), această temă așadar nu e numaidecât o invențiune a postmodernității, scriitorii ultimelor decenii ale secolului 20 au frecventat- o însă mai des, au teoretizat-o, i-au adăugat în acest cadru noutăți fasci- nante din logicile polivalente, din gra- matici. Liviu Comșia, la curent cu i- novațiile din domeniu, o folosește fă- ră de ostentație în Iustina, cu o stu- diată nepăsare, omul e un rafinat → A. I. BRUMARU


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61  |  Page 62  |  Page 63  |  Page 64  |  Page 65  |  Page 66  |  Page 67  |  Page 68  |  Page 69  |  Page 70  |  Page 71  |  Page 72  |  Page 73  |  Page 74  |  Page 75  |  Page 76  |  Page 77  |  Page 78  |  Page 79  |  Page 80  |  Page 81  |  Page 82  |  Page 83  |  Page 84  |  Page 85  |  Page 86  |  Page 87  |  Page 88