Departe de mine ideea stranie de


a cădea în desuetudine, dar după ce am găzduit în premieră fragmente din ultimele cărţi semnate de Matei Vişniec, romanul Domnul K eliberat (2010), culegerea de poeme La masă cu Marx (2011) şi am publicat în revista Contact international


în


exclusivitate în limba română piesa Regele, bufonul şi Domnii Şobolani, am reuşit să pătrund în retorta creatoare al dramaturgului, poetului şi, în general, a scriitorului şi cărturarului. Temele, motivele abordate sub o diversitate de expresii, nu sunt decât hainele împăratului, figura de stil primordială pe care autorul o îmbracă pentru a transmite mesajele sale doar aparent alambicate. Maestrul realizează un ritual, el rămâne Creatorul de Cuvinte, desăvârşite în sublimare, precum un magician ce şlefuieşte pietrele pour les connaisseurs. Chiar el scrie în Cum am dresat un melc pe sânii tăi faptul că inima, deci o parte esenţială a corpului, o pompă caraghioasă începe să se frământe, să bolborosească, să se bâlbâie, să moară, să se resusciteze, să se prodtească, să se piardă cu firea şi să regrete apoi, să improvizeze clovnerii şi să îşi ceară iertare când numai se gândeşte la femeia pe care o iubeşte. Ei, bine, o întreagă magie pune stăpânire pe povestitorul, trăitorul şi gânditorul a cărui inimă, personifica- tă, încearcă să evadeze în fiecare noapte, spre cea căreia i se refuză nunta fizică şi iese din piept ca dintr- o fântână pentru a se furişa afară şi pentru a respira aerul proaspăt al nopţii… Poem în proză cu accente dramatice, îmbinând elemente psiho- logice şi metafizice, prima parte a cărţii apărută la Editura Humanitas29, se desfăşoară într-un spaţiu virtual a cărui realitate se constituie în materia primă ce răstălmăceşte sufletul încărcat al scriitorului. Calofiliei savante şi atent studiate, din unele volume, i se substituie treptat un spectacol imagistic de bună ţinută, pus în scenă de un regizor impecabil, care-şi cunoaşte meseria şi şi-o exercită până la detaliul infinitezimal printr-o fantasmagorică reflectare a unei realităţi proprii lumii lui Matei Vişniec : perne, încolăcite unele cu altele, care se ling uşor, franjuri afectuoşi, draperii ce mângâie podeaua, platouri ce se clădesc, … se topesc, … unele în altele până când formează un corp comun, …


29 Scrisori de dragoste către o prinţesă chineză


paharele… ce tresar imperceptibil de fiecare dată când o sticlă se apropie de ele…, cuţite cu mânere… virile, linguri … dornice de a fi supte de buzele noastre. Discursivitatea uşor ostentativă (pe care un cititor neatent ar putea să o compare cu versurile lui Emil Brumaru !) nu este semnul trecerii în erotism desuet a fluxului confesiv, ci dovada că autorul posedă capacitatea de a schimba registrele, evoluând pe portative lirice diverse, rămânând însă un sensibil observator al fanteziei pe care doar afectul o poate determina. Cantonarea în patul procustian al unei formule unice devine astfel o iluzie, pe care scriitorul o risipeşte cu o graţie dezinvoltă, originalitatea şi percutanţa imaginilor rezultând tocmai din această tacită ofensivă împotriva nostalgiei şi deznădejdii. Refuzând tentaţia unei viziuni obişnuite sau a unui conformism structural al unei abordări comode, autorul amorsează, precum în scrisorile amoroase către prinţesa chineză, o conotaţie latentă, ce realizează o vibraţie nostalgică împletită cu iluzia unei reflexivităţi implicite. În asemenea cazuri, poemul devine o oglindă cu transparenţe in- convertibile, o meta-aventură a spiritului însetat de fantasmele unei imaginaţii devorante, sângele răs- pândit pe jos începe să reflecte cerul… e mai mult decât o lupă gigantică… e o adevărată numă- rătoare inversă. Autorul, copleşit de un tablou semnat Bosch, întreabă : Nu vedeţi că rana mea este o oglindă gigantică ? Incursiunile în filosofie, în


politică şi religie (confucianism şi buddhism) nu fac decât să decidă sub un singur clopot existenţa lumii plină de dragoste şi frumuseţe, tandră şi plină de jale totodată. Poemul în proză, chiar dacă prezintă un discurs epic, este o reprezentare a unui dramaturg ce ştie să manipuleze naraţiunea, suspansul, cu un prolog şi un sfârşit din creaţia marilor scriitori ai umanităţii. Tandreţea se strecoară de la un


corp material (inimă, organ sexual - melc), obţinând inspiraţia orgasmică a rănilor prin cuvinte înşiruite ca un râu de aur ce curge din laboratorul alchimistului până la abstractul încălţărilor din cabinetul de pantofi care surprinde calităţi, atitudini, reacţii,


sentimente, suplicii


masochiste într-un al treisprezecelea ceas (capitol). De ce există cuvinte pe care nu le putem pronunţa decât în timp ce facem dragoste, care nu rezonează în spirit decât atunci când trupurile sunt înlănţuite, topite unul în altul, deposedate de materialitate, gata să îşi ia zborul, gata să se


41


______________________________ dizolve în vid, capabile să absoarbă timpul, să se sustragă timpului, să termine cu temporalitatea. Aceasta este viziunea nunţii alchimice în gândirea vişnieciană, el afirmând că : îmi plac mai ales cuvintele cărnoase, rubensiene, cuvintele cu sâni mari şi fese frumoase, cuvintele care vibrează în gură mult timp după ce au fost pronunţate. Substanţa lirismului său îşi


sublimează ecourile dincolo de orice barieră senzorială, imprimând un ritm luxuriant al reveriei şi un patos dezinhibant al confesiunii. Imaginarul îşi transferă forţa fascinatorie în câmpul freneziei lexicale, uimind prin pregnanţa detaliului şi prin fluiditatea irezistibilă a confesiunii: mă simt vinovat, deoarece ştiu, simt, nu pot uita cine este adevăratul autor al acestor cărţi… vă spun, doamnă, că sânii dumneavoastră sunt sursa secretă a tot ceea ce am scris… Romanul în care elementele se


îmbină atrmonios se încheie printr-o extraordinară butadă demnă de ştiinţa esoterică, de magie, pe care, neştiind s-o exprime altfel, credinciosul spune că se simte mai aproape de Dumnezeu în apropierea bisericii: Deşi trenul se îndepărtează cu femeia pe care o iubesc, gara rămâne, totuşi, locul în care, fizic şi în termeni de spaţiu şi timp, mă simt cel mai aproape de dumneavoastră. Un roman scris altfel, în care imaginile semantice înlocuiesc dialogul şi introspecţia explodează într-o virtuală reverie iniţiatică ne invită la lecturi repetate precum am asculta la infinit o sonată la pian.


JULIETA CARMEN PENDEFUNDA


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61  |  Page 62  |  Page 63  |  Page 64  |  Page 65  |  Page 66  |  Page 67  |  Page 68  |  Page 69  |  Page 70  |  Page 71  |  Page 72  |  Page 73  |  Page 74  |  Page 75  |  Page 76  |  Page 77  |  Page 78  |  Page 79  |  Page 80  |  Page 81  |  Page 82  |  Page 83  |  Page 84  |  Page 85  |  Page 86  |  Page 87  |  Page 88