După ce Costin încercase și aproape reușise să-I omoare bărbatul, devenise victoma geloziei unuia și brutalităților celuilalt, rol pe care îl jucase foarte bine și la tribunal. Apoi, scăpată de orice suspiciuni, stătuse un timp în garsoniera lui Lili, cumpărată de Alexandru, iar când Lili a vrut să stea singură, cu gând să se mărite, a închiriat un apartament confort II într-unul din cartierele Bucureștilor. Cum o fi arătând?, se-ntrebă bătrâna,
și toba din piept începu din nou să bată. Ar fi trebuit s-o pedepsesc pe ea și să-l iaert pe el. Era copil. Dar să omori un om pentru o femeie care putea să-i fie mamă?! Să iei viața cuiva crezând că așa vei fi fericit! Continua să se legene. Privea ulița cu drag. Văzuse și trăise atâtea. După pensionare, îi făcuse lui Lili oferta de a se muta în apartamentul lor. Refuzase. Spunea că-I al lui Costin și că, atunci când va ieși din închisoare, trebuie să aibă o casă. Avusese dreptate. Așa că plecase aici, să-și petreacă ultimii ani în casa în care se născuse. Stătea numai într-o odaie. Nu trecea
cu zilele prin celelalte camere. N-avea de ce. Eugenia venea, deretica și pleca. Și asta – de ani și ani. Era ca o moartă în balansoar. Nimic n-a atingea, nimic n-o interesa. Dacă n-ar fi fost bubuitul tobei și nodul din gât ar fi putut spune că e doar un trup. N-am să apuc prânzul, gândi Costin
și râse. Prânz. Mâncarea aia cu care până la urmă se obișnuise și pe care o refuzase la început. Sor-mii i-am zis că ies la 4. Nu vreau să le văd mutrele. Precis că i-a spus și mătușicăi. Mătușica Maria. Așa i-am scris din pușcărie. S-a supărat foc. Zicea că-i spuneam, cândva, Maricuța. Cândva. -Hai, mătușă, că se face 4 și noi nici
n-am plecat. Până luăm autobuzul, până ajungem, Costin va sta cu ochii beliți în mijlocul drumului. Ce dracului te foiești atât? Ce, crezi că o să-ți sară de gât, o să-ți zică mulțumesc și o să te pupe? Ți-am zis că nu e o idee bună să vii… Maria se așezase pe scaun și-și aprin-
sese țigara. Își vopsise părul și unghiile, se epilase și-și pensase sprâncenele. A- cum se uita fix la nepoata ei șleampătă, pe care n-o suferise niciodată, dar care a fost singura care n-o scuipase după proces. Avea dreptate. Sunt o nenorocită și i-am nenorocit și pe ei. Se ridică, își trase la întâmplare o
rochie pe ea, își puse pantofii de piață, trecu pe lângă oglinda din hol și zise: -Hai! Alarma ceasului o trezi. Ațipise. E
ora să-mi iau
medicamentele.Alea de- mi fac inima să bată. Sau aproape.
Eugenia i le pregătise pe măsuța de
lângă balansoar. Nu făcu nicio mișcare. Întinse mâna și apropie scaunul pe care stătea pisica. Puse perna pe el și-o așeză cât mai vizibil. E singura și cea mai ușoară cale de
a-mi opri respirația, își spuse bătrâna. Nu-l văd strângându-mă de gât. Ar trebui să mă privească în față sau măcar reflexia mea în geamul verandei. Cuțitul l-a folosit pentru amărâtul ăla care-i stătea în drum. Perna e cea mai simplă cale. Se ridică și și, după 23 de ani,
descuie singură poarta. Aștepta. Costin pipăi buzunarul hainei.
Cheile de la apartamentul din București erau acolo. I-l lăsase maică-sa. Așa i-a spus Lili. El nu credea. El n-avea mamă. Era doar o femeie pe care avea s-o omoare și pentru care se va întoarce din nou, pe vecie, aici. Porni pe jos spre oraș. Spre stația
de taxi. Întâi femeia, apoi Maria și, în final,
îi va da lui Lili cheile apartamentului. Nu-I erau de folos. Cum nu i-au fost de folos nici scrisorile ei, nici ale tatălui, nici ale Măricuței. Minciuni, minciuni, minciuni. Fusese înșeleat, batjocorit, lepădat, urât, alungat. Îl întrebă pe taximentrist cât costă
cât costă drumul până în satul N. Erau banii lui, câștigați la închisoare. Taximetristul refuză să-l ia. Văzuse moarte îm ochii bărbatului. Ziua era frumoasă. Avea chef de
un pahar cu vin. Dorința unui condamnat. Îi era lene să se ducă în cămară. Păstra pe rafturi conserve de la 1907, cum zicea Eugenia. Continua să se legene, și fiecare
legănat avea puterea unei unde electromagnetice: departe, departe, cât mai departe…Costin scăldându-se la fântână, Lili spălând rufele păpușii, Alexandru dormind sub nuc, mama alergând de colo-colo, tata măsurând zarea și ghicind vremea, și ea, ea – undeva, în poala bunicii, ascultând povești de război. Ajunse spre după amiază. Satul era
pustiu ș, oricum, numeni nu l-ar recunoaște. Gardul fusese schimbat cu unul nou și mai înalt. Poarta era deschisă. Câini nu mai aveau demult, de când Lăboanță se spânzurase de propriul lanț. Fusese prima lui zi de înlănțuire. Mușcase un vecin care intrase în curte cu un băț în mână. Oricine îți arată bățul înainte de a ști cine ești trebuie omorât, fusese, pro- babil, deviza lui Lăboanță. Era și a lui. Se lăsa amurgul. Toba mare din
inimă avea pauză. Toba mică bătea rar, ce-i drept, dar putea respira. Ce viață-i
76
Foc, acrilic pe PFL
_______________________________ asta, dacă totul depinde de un medicament?, își spuse bătrâna când desluși pași în partea din față a casei. Mai e puțin, își spuse, și ființa ei se
relaxă între brațele balansoarului. Îi simți mai întâi mirosul. Nu și-l schimbase: un amestec de acru cu spray de proastă calitate. Stătea în fața ei și o privea. Un
ghem de oase înfășurate într-un pled. Părea că doarme. N-o mai recunoștea sau, mai bine zis, n-o cunoscuse nicio- dată. Și, totuși, un val cald venea dispre ființa prăbușită în balansoar. Frânturi, flasch-uri din copilăria reprimată încercau să-i găurească memoria. Luă perna și-o ținu îndelung în
mâini. Nici măcar ură nu mai simțea. Era gol. El și mama lui, față-n față după 23 de ani… Doi străini. Totuși, gura îi amintea de râsete și chemări, pomeții de săruturi, fruntea de încruntări. La dracu cu toate! Ridică perna. Acum o s-o facă, gândi bătrâna.
Toba mare își pornise ritmul, nodul din gât pulsa. Ar fi deschis ochii să-l vadă, dar știa că asta l-ar fi oprit din marea încercare. Ritmul tobei era tot mai puternic. Deschise gura să respire. Privi perna din mâinile sale. I se
păru apoi că mama vrea să spună ceva. Deschisese gura. Degetele lui Costin încleștară perna pisicii. Paznicul închisorii le spuse că
numitul Dumitru Costin plecase la ora 11. Cele două femei rămaseră în fața pușcăriei neștiind ce să facă. Maria fu prima care exclamă,
bătându-și palmele una de alta: -Doamne, Veronica! Lili o privea buimacă. Într-un
târziu, înțelese: -Doamne! Mama!
Page 1 |
Page 2 |
Page 3 |
Page 4 |
Page 5 |
Page 6 |
Page 7 |
Page 8 |
Page 9 |
Page 10 |
Page 11 |
Page 12 |
Page 13 |
Page 14 |
Page 15 |
Page 16 |
Page 17 |
Page 18 |
Page 19 |
Page 20 |
Page 21 |
Page 22 |
Page 23 |
Page 24 |
Page 25 |
Page 26 |
Page 27 |
Page 28 |
Page 29 |
Page 30 |
Page 31 |
Page 32 |
Page 33 |
Page 34 |
Page 35 |
Page 36 |
Page 37 |
Page 38 |
Page 39 |
Page 40 |
Page 41 |
Page 42 |
Page 43 |
Page 44 |
Page 45 |
Page 46 |
Page 47 |
Page 48 |
Page 49 |
Page 50 |
Page 51 |
Page 52 |
Page 53 |
Page 54 |
Page 55 |
Page 56 |
Page 57 |
Page 58 |
Page 59 |
Page 60 |
Page 61 |
Page 62 |
Page 63 |
Page 64 |
Page 65 |
Page 66 |
Page 67 |
Page 68 |
Page 69 |
Page 70 |
Page 71 |
Page 72 |
Page 73 |
Page 74 |
Page 75 |
Page 76 |
Page 77 |
Page 78 |
Page 79 |
Page 80 |
Page 81 |
Page 82 |
Page 83 |
Page 84 |
Page 85 |
Page 86 |
Page 87 |
Page 88