(De ce privighetorile nu cântă în oraşe?!)


În rătăcirile mele prin lume, când


puterile spiritului intrau în criză şi nu mai întrezăream drumul către veşnicie, totdeauna, m-a întărit gândul la vigoarea şi puterea de rezistenţă a puilor de ţărani care, smulşi de valul schimbărilor, au dat satul pe oraş. “Sunt trist că nu mai pot fi martorul vieţii naturii” – îmi spune un prieten de la ţară, care a împlinit patruzeci de ani de când se nevoieşte să îşi scoată din minte satul. “Ştii ceva?..imi zice: anul acesta nu


am văzut gutuii în floare şi nici mirosul de iasomie n-a ajuns în oraş, şi port o durere în suflet din această pricină”. De aceea, cuget eu în continuare, la vorba lui, că sufletul unui ţaran care locuieşte la oraş seamănă întrucâtva, cu al unui copil ce a fost înţărcat înainte de vreme. Lumina din florile gutuilor lipseşte


sufletului meu, ca unui călugăr ce i-a fost luată candela din chilie. Dar glasul clopotului!? Şi să nu mai spun de toacă, care în multe din sate nu i se mai aude glasul de peste o sută de ani. Toaca din satele noastre (din sfintele Biserici) îi speria pe turci; păgânii nu îndrăzneau să pătrundă în satele unde bătea toaca. Şi nici demonii, evident! O spune un personaj al lui Sadoveanu. Nu se poate să lăsăm satele pustii. Atunci, cine mai priveghează la căpătâiul veşniciei? Cine mai ţine de urât singurătăţii?... dacă toate ţărăncile noastre vor lua calea cimitirului. Şi Crivăţului cine îi mai aude strigătul şi jeluirea? Plânge melancolia pe dealurile goale ale Moldovei şi doar câte o cucuvea îi amplifică disperarea. Veniţi înapoi, oameni buni, cât încă rădăcinile mai varsă câte o lacrimă în zorile dimineţii. Credeţi că vor mai odrăsli, precum toiagul lui Aaraon?! Nu înţelegeţi că legendele româneşti sunt pe cale să se stingă, şi noi plângem şi bântuim prin oraşele Apusului. Şi greierii au imigrat la oraş. Fiindcă am rămas stupefiat, cum povestea un scriitor că soţia acestuia, auzind o augustină (specie de greier ce cântă pe mirişti în luna august şi septembrie), cântând în balcon, şi l-a numit “manelist”! Da, din cauza singurătăţii, au venit în


balcoanele blocurilor şi “muzicienii” ogoarelor satului. Iar la sate câmpia lăcrimează. Ştim însă cu certitudine că privighetoarea nu intră în oraş să cânte, lipsa liniştii nu-i îngăduie să … privegheze. Şi nici cucul nu se oboseşte să încânte sau să trezească vreun orăşean cu suflet de poet, sau pe un altul măcinat de furia alienării. Dintotdeauna în Moldova, atmosfera a avut şi are mai mult suprarealism dacât în alte provincii ale României, dar… tumultul realităţii a ceea ce se petrece în linia întâi, nu poate fi eludat. Adică, gata: ce mai tura-vura, cu ţăranii s-a terminat, ei semnează ultima filă a istoriei. Au început să apară fermierii, la depărtare de o sută de kilometri unul de altul. Ţaranii sunt o entitate în agonie şi suferinţa lor a fost perpetuuă. Nu i-a înghiţit nici un regim politic şi nici… regele. Singurul care i-a mângâiat în arşiţa cumplită a câmpiei a fost şi este Dumnezeu. Pentru oamenii aceştia toate sunt sfinte şi nimeni nu poate să-i vrăjească sau să- îmbrobodească Ţăranii nu sunt ameţiţi de suprarealism şi nici un soi de magie nu îi extaziază. Ei au ochi să vadă şi să înţeleagă minunile şi frumuseţile ce ne înconjoară pe toţi, iar trecerea în stare de contemplare la cele dumnezeieşti este firească; nu au nevoie de teorii. Mă cuprinde o neputinţă, numai când mă gândesc la versurile din “Sara pe deal”, ale lui Eminescu, despre care spunea un critic (romantic), că sunt cele mai frumoase din literatura română: În Sara pe deal, toaca şi clopotul adună suflarea satului de pe câmp, şi face posibilă prezenţa nevăzută a acelora plecaţi în cortul veşniciei. Si pe toţi îi transfigurează într-o stare de contemplare la masa tăcerii. De aceea, oamenii de la sate sunt liniştiţi şi nu-i scoate din fire niciun eveniment social - ei fiind conştienţi că prin suferinţa îndurată, cu bucurie, au întărit testamentul care este un fel de cod mistic prin care au dăruit urmaşilor “iubirea de frumuseţe” -, iar prin “urmaşi” înţeleg comunităţile care formează acum oraşele româneşti. Şi dacă la sate, toaca şi Bisericile de lemn sunt în multe locuri, în ruină sau chiar au dispărut, eu am regăsit toaca la o Biserică din lemn situată la periferia oraşului nostru. Această Biserică a fost înălţată pe locul fostului Spital Militar Lazaret ce a funcţionat în


68


RUGĂ


Coboară, Doamne, ochii înspre noi Cei păcătoşi şi fără saţiu azi Îneacă lăcomia-ntr-un şuvoi Şi dă-ne semeţia de-din brazi.


Coboară, Doamne, razele de lună Din ochii Tăi, prea sfântă mângâiere Binecuvântă, Doamne, fapta bună Şi mai alină, Sfinte, din durere.


Coboră, Doamne, ochii spre pământ Şi grijă ai de maica România! Îmbracă-ne cu duhul din cuvânt Mai stinge, Doamne, ura şi mania!


Fierbinte rugă înalţăm spre Tine A ne feri mereu de dezbinare! Credinţa-n Tine, Doamne, ne mai ţine În izbăvire şi-nspre alinare.


PÂNZA DE ACASĂ


Ştergarului cu care-mi Mângâi faţa, dimineaţa


Pânza a ţesut-o mama… Mai păstrează-n firul ei Albul iernilor cu luna Şi zăpezi de ghiocei.


Pânza a ţesut-o mama… Şi tresar din firul ei Un sărut al ierbii crude, Visul florilor de tei.


Dar mai stau ascunse-n pânză Gânduri şi poveşti, o mie, Veghea mamei şi o filă Ca de basm: copilărie… IOAN GLIGA


timpul războiului de Reîntregire


(1917). Au fost înmormântaţi aici peste două mii cinci sute de ostaşi, sanitari, asistenţi şi soldaţi de mai multe naţionalităţi. Aici se săvârşeşte Sfânta Liturghie zilnic pentru pomenire, cinstire şi preţuire. Poate la miezul nopţii, când liniştea cucereşte marginea oraşului şi câmpul gol din vecinătate... atunci vine şi privighe- toarea să psalmodieze singurătăţile ostaşilor căzuţi pentru unirea românilor şi pentru dreapta credinţă a strămoşilor noştri. Doamne ajută! TĂNASĂ VALERIU


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61  |  Page 62  |  Page 63  |  Page 64  |  Page 65  |  Page 66  |  Page 67  |  Page 68  |  Page 69  |  Page 70  |  Page 71  |  Page 72  |  Page 73  |  Page 74  |  Page 75  |  Page 76  |  Page 77  |  Page 78  |  Page 79  |  Page 80  |  Page 81  |  Page 82  |  Page 83  |  Page 84  |  Page 85  |  Page 86  |  Page 87  |  Page 88