Scrisă cu suflul poetic al unui geniu, politeia lui (I) Sunt născută la Bucureşti, la 22 august 1928. Tatăl meu,


Walter Matta, era de origine germano-chileană, inginer, dar iubind mult muzica (violoncelul, orga). Mama, Tatiana Gelisevscaia, ruso-polonă, a frecventat cursul lui Nicolae Iorga. Dar separarea părinţilor a fost traumatizantă. Anii copilăriei i-am petrecut la Ismail, orăşelul de pe Dunăre. Datorită războiului germano-sovietic părăsim totul şi


venim la Bucureşti. Fervoarea pentru artă mă împinge spre Belle Arte, cu maestrul Camil Ressu, şi la clasa de pian cu concertista Lidia Cristian. Având însă cetăţenia elveţiană, expulzarea mă duce la Zürich, unde studiez limbile romanice, cu materia principală franceza. Îl venerez pe Théophile Spoerri, profesorul de literatură, iar Arnold Steiger, lingvistul şef de catedră, e interesat de limba română. Căci e singura limbă neolatină din estul european păstrătoarea aspectelor dispărute la surorile ei din Occident. Pot scrie astfel, ca teză de doctorat, Existence poétique de Bacovia, în l955. Ploile şi plumbul poetului nu mă deprimau atunci, căci tinereţea vede lucrurile prin altă prismă, mai veselă cumva. Profesorul A. Steiger îmi dă în diplomă un predicat neaşteptat : “Subtilissime et singulari pulchritudinis sensu conscriptam”. O bursă pentru Paris (Sorbona) mă duce la profesorul


Jean Boutière, care vorbea despre ritmul în poezia lui Eminescu. Am aflat însă că pasiunea lui erau trubadurii. Frecventez astfel acest curs încântător cu Guillaume de Poitiers, Bernard de Ventadour cu celebrul poem Quan vei la lauseta mover (Când văd ciocârlia în zbor într-o rază de soare…). Alt trubadur. Pèire Vidal. iubea Provensa cu “dulcea ei regiune care mergea de la Rhône la Vence… *


Am fost l5 ani profesoară de franceză la licee, apoi


revin sub venerabilele bolţi ale Universităţii din Zürich ca docentă de română pentru 22 de ani.. Iubeam “Lichthof”- ul clădirii cu splendida Venus din Samotrake şi cu frize antice. Acolo erau şi mici măsuţe rotunde, unde studenţii puteau lua cafea ori discuta. Mă invitau când mă vedeau şi vorbeam cu plăcere cu ei, în franceză şi puţin în română, ca şi la cursuri. Căci totul trebuia explicat în franceză până au început ei a înţelege tot mai bine româneşte, dar cu multe surprize, dând de forme precum “n‟a fost să fie”, o foarte frumoasă dublare a verbului care şi semantic redă o trăire grea de sens. Concomitent însă lucram la cartea mea Eminescu şi


abisul ontologic cu zborul Luceafărului la Demiurg (l988). Sub aspectul unei iubiri imposibile, prin nepotrivirea celor doi, poemul este filozofic. Foarte impresionante sunt versurile, în texte colaterale, când astrul e ―Îngălbenit şi- aproape stinsul… iar ale mării valuri reci călătoresc cu dânsul‖…Valurile reci sunt şi ele o trimitere la starea liminală a astrului. Am suferit însă pentru lupta lui Eminescu contra


politicienilor vremii. Despre articolele sale la ziarul “Tim- pul”, am scris Jurnal hermeneutic (l997). Criticismul politic al Poetului era vehement, denunţând vicleşugul, pehlivănia “gunoaielor sociale” ridicate peste popor: “Ucigaşii de rând, scria el, erau oameni onorabili pe lângă trădători “…(Opere, XIII ).


32


Eminescu este tot poesis..” Spre alte mâini mai pure“ năzuia poetul. Şi o frază a lui sublimă lăsa să se vadă speranţa lui, de o dureroasă luciditate : „Şi chiar dacă ziua vârstei de aur şi a adevărului nu va sosi niciodată, chiar dacă ziua iubirii reciproce nu va veni, e bine să se creadă în venirea ei cândva…” *


Am scris. in 2001, şi o carte de mici dimensiuni, In


căutarea democraţiei, în contextul ei politic complex. Creată în Grecia, de Clistene, democraţia cu dublul său aspect, real si ideal, rămâne fragilă. Şi totuşi această formă de guvernare combate eficient răul politic. Un fenomen spectacular al secolului XX a fost cel al falsei democraţii, cea a imperiului sovietic, camuflată de masca naţionalistă timp de 70 de ani. Erau anii marcaţi de o perpetuă sărăcie, încât poporul coboară în stradă ca şi în l9l7. Era ca o reminiscenţă a polis-ului grec care iradia încă, în plină patologie politică, aceeaşi opţiune nobilă. Faptul se poate explica parţial prin percepţii diferite, antinomice între indivizi şi societate. “Salvarea” părea ceva utopic. Şi totuşi, democraţia ateniană a durat aproape două secole ! Cum de acest “miracol” a avut totuşi loc ? - Prin marii educatori, de primă importanţă, cum au fost Homer, Euripide, Socrate : toţi erau “educatori”. Scriu în 2005 Calicantus: Scene din viaţa lui Cristal,


având în Partea a II-a capitolele: Eminescu şi Borges; Eminescu în lumina şi ―luminişul‖ lui Heidegger (dialog cu Mihai Cimpoi) ; Eminescu în constelaţia poeziei Europene, un Interviu cu Lucia Olaru Nenati etc. *


Etapele vieţii mele au fost în fapt legate şi de oraşele


Bucureşti, Zürich, Paris. Ultima, cea mai lungă, e cea actuală, Lugano. Scriu şi aici, articole la reviste de prestigiu - Poesis la Satu Mare, Origini, USA, Convorbiri literare, Iaşi. Am scris şi un articol despre Vlad Ţepeş, cu titlul Une ambiguité par delà la mort. Aşa cum a văzut Xenopol, Ţepeş a pus cruzimea lui teribilă în slujba ţării (a românismului). Iar Iorga îi vede Trăgătorului în ţeapă o podoabă rară de temeritate (în revista Dialogue, Université Paul Valéry, Montpellier, l983). Dar iubesc a scrie mai ales eseuri filozofice şi legendare precum Poezia şi filozofia la Nietzsche; Orfeu cel cu nume faimos; Neantul şi contradicţia la un antifilozof


(fiind vorba de Emil


Cioran). În 2011, am scris în franceză Galaxie Proust, iubind


mult acest romancier de mare unicitate. Tânărul Proust, citind în grădina lui, observa că în limbajul comun erau cuvinte de mare « opacitate », pe când în cel literar ele erau înlocuite de imagini ! Cine a scris În căutarea timpului pierdut ? Era desigur Proust, dar şi Swann, colecţionarul de artă, şi un copil. Şi cum Proust a cucerit-o pe Ducesa de Guermantes precum şi pe un personaj imposibil, baronul de Charlus? Ce era atât de special în Proust ? Era farmecul lui şi o fină cultură, care intervenea în întâmplările zilei. De pildă, sparanghelul la bucătărie îl vedea “în tunica sa verde”. Dar şi un mister în tot, cel al vieţii însăşi. Şi câtă frumuseţe se concentra în persoana sa în armonizare cu la belle époque. Cât vis insuflă cele trei mii de pagini ale operei !


SVETLANA PALEOLOGU MATTA


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61  |  Page 62  |  Page 63  |  Page 64  |  Page 65  |  Page 66  |  Page 67  |  Page 68  |  Page 69  |  Page 70  |  Page 71  |  Page 72  |  Page 73  |  Page 74  |  Page 75  |  Page 76  |  Page 77  |  Page 78  |  Page 79  |  Page 80  |  Page 81  |  Page 82  |  Page 83  |  Page 84  |  Page 85  |  Page 86  |  Page 87  |  Page 88