Prezenţe româneşti: Smulşi din patria lor, armenii au


fugit care încotro. Au traversat deşer- turi, au străbătut continente, oceane şi mări. Au luat-o spre est şi spre vest, către nord şi spre sudul îndepărtat. Cei rămaşi în viaţă, cu şi fără


familie, s-au împrăştiat pe întregul glob pământesc căutându-şi un colţ liniştit, o bucată de pâine, un refugiu. ,,Cartea şoaptelor'' e un adevărat


strigăt al acestui popor a cărui tragedie e descrisă pagină cu pagină, rând cu rând, ba chiar multe din faptele celor disperaţi le-am imaginat între rândurile bine scrise de unul din nepoţii care a crescut şi a cunoscut o alinare caldă în casa bunicilor. Armeni sunt pretutindeni. Generaţii


noi. Amintiri vechi. Amintiri din trecutul îndepărtat care trec de la o generaţie la alta. Uniţi. Risipiţi. Visători. Luptători. Păstrători ai moştenirii milenare. Veghetori ai tradiţiilor care s-au perpetuat de la o generaţie la alta. Ani după ani. EI NU UITĂ, NU IARTĂ. Câte generaţii... două patrii... una


singură e cea adevărată... cea de unde au fost alungaţi! Aceea unde s-a petrecut marea urgie... holocaustul armenean! Omorâţi,


schingiuiţi,


îngropaţi –neîngropaţi. Peste ani, secole, armenii rămân un popor. Se caută unii pe alţii - de generaţii.


Se zbat. Luptă uniţi - dar nu laolaltă. Drumul nu-i neted. E bolovănos! Drumul e unul. Şi ei cred în acest drum. Tineretul e viitorul. Nu vorbe... fapte! ,,Cartea şoaptelor'' e strigarea lun-


gă, puternică, prelungă! Nu e o tân- jire. E o răbufnire. Poate un semn?! Poate un îndemn!? ,,Cartea şoaptelor'' e scrisă cu atâta


căldură sufletească, pricepere, docu- mentaţie încât devine un mesaj! Un strigăt care răscoleşte suflete şi simţuri, care îndeamnă, încurajează! ,,Cartea şoaptelor'' e istorie, folclor,


povestiri. Iar povestirile nu rămân simple desfăşurări ale unor întâm- plări. Povestirile sunt amintiri selec- tate, concentrate. Ele sunt apele a că- ror izvoare rămân vii de-a lungul vre- mii, izvoare puternice de unde por- nesc apele învolburate, clocotitoare şi se revarsă în râuri, fluvii care trec dintr-o ţară în alta, dintr-un continent


în altul. Apele sunt învolburate şi, din când în când, ele se revarsă. Ici colo ai potenţialul unor inundaţii. Istoria e povestită cu căldură. E-


xemplificarea susţinută, argumentată. Istoria poporului armean care se


cufundă în vremuri unde ura era dusă până la sângerare, ura care nu cunoaşte margini. Pofta de sânge care clocoteşte. Spumegă. Ura în faţa caimacanilor turci, acelora care au comis crime... Genocidul sec. XIX. Perfidia turcilor şi nu mai puţin a ruşilor!!! Am ajuns la pag. 521 a volumului şi am simţit necesitatea de a mă apleca din nou peste paginile volumului. Simţeam necesitatea de a lega evenimentele; să dezleg drumul lung al eroilor, să străbat cu ei locu- rile întortocheate ale ţărilor pe unde au ajuns, să respir aerul munţilor, al apelor învolburate. Să beau din apele izvoarelor nesecate. Să ascult, să reascult glasurile care răbufneau parcă din ce în ce mai dârze! (...)Am citit pentru întâia oară


această istorie a armenilor, pe care, pe drept cuvânt, Varujan Vosganian o numeşte o înşirare întâmplătoare : -Întâmplări pe care le-am evitat -Întâmplări pe care le-am aşteptat -Întâmplări care i-au luat total pe


nepregătite. Această cronică a faptelor neaştep-


tate pe care bătrânii - care nu erau încă aşa de bătrâni - le-au povestit precizând date şi fapte - de la sfârşitul sec. XIX, când otomanii au masacrat de-a latul şi de-a lungul Anatoliei de la Trabizonda şi până la Adana. Unul din personajele povestirilor va ,,Prea mult sânge!'',


exclama:


constatare pe care a făcut-o unul din bunicii autorului încă în anii ,,când şuvoaiele de sânge nu umpluseră suficient pământul” - după cum vom vedea în continuarea lecturii. Cu toate că povestitorul V. Vosga-


nian s-a născut în 1958, are prilejul să asculte din gura bunicilor şi străbu- nicilor lui, a preotului, clopotarului de la biserica armeană din Focşani, cât şi de la o seamă de rude, despre sufe- rinţele poporului său; să privească fo- tografiile autentice păstrate cu grijă de membrii societăţii armene, să asis- te la conversaţiile din biserica armea- nă de la Focşani, între preot, străbuni- cul, bunicul său şi alţi membri ai acestei comunităţii. Cel care scrie rândurile de faţă a


învăţat, cel puţin paralel, din folclorul bogat, din tradiţiile poporului armean


81


păstrate peste generaţii, aşa precum ne sunt înfăţişate. Cel care semnează cronica de faţă


va sublinia doar parţial o parte din suferinţele,


catastrofele dar şi


eroismul poporului armean. Popor a cărui fapte eroice cât şi


eroii sunt descrişi, înfăţişaţi într-un mod demn de faptele lor. Nu consider, la fel ca autorul:


,,Cartea şoaptelor'' nu este o istorie, ci o înşiruire de povestiri a căror eroi ne sunt plăsmuiţi în mod autentic Unul din aceştia e Misak Torlakian,


care relatează despre timpul în care a domnit Abdul Hamid, când au fost declanşate primele masacre din Imperiul Otoman. Acestea au început în Trabizonda, răspândindu-se până în sud la Adana. Acest prim masacru e datat 2 oct. 1895. Numai după câteva zile, la 5 oct. 1895, reprezen- tanţii Angliei, Austro-Ungariei, Belgiei, Spaniei, Franţei, Greciei, Itali,i Persiei şi Rusiei s-au adresat valiului Kadri Bez din Trabizonda, cerând să pună capăt masacrului şi să protejeze populaţia armeană. Lista nominală prezentată de episcopii armeni, cel ortodox şi cel catolic, precizează că s-au omorât 591 de armeni şi 81 de săteni, iar la acestea se mai adaugă jafurile şi pagubele. Acest eveniment sângeros nu a pu-


tut fi şters din memoria, sufletul şi sângele vreunui armean, ci şi-a găsit adepţi ai răzbunării, ai plăţii cu pro- cente, a tinerilor care în acele vremuri erau fiecare foarte tineri sau chiar copii. Firul povestirii se opreşte în 1915,


când izbucneşte războiul ruso-turc. Cartierele armene au fost pustiite, părăsite, răscolite. Mii şi mii de armeni au înroşit cu sângele lor apele Eufratului şi câmpiile de la marginea drumurilor ori gropile comune de la Deir-ez-Zor. Femeile au fost separate de bărbaţi şi de copii, fiind sugrumate şi aruncate în mare. Cu toate că în 1919 Curtea Marţială


i-a condamnat pe conducătorii masacrului, aceştia din urmă au părăsit imperiul. Şi iată că, după un secol, nepoţii şi


strănepoţii se mai caută unii pe alţii. Unii s-au găsit, alţii sunt încă în căutare. Din mijlocul armenilor, de-a lungul anilor s-au ridicat noi condu- cători precum generalul Dro, s-au format organizaţii ca ,,Federaţia Re- voluţionară armeană'', care a avut→ PAUL LEIBOVICI


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61  |  Page 62  |  Page 63  |  Page 64  |  Page 65  |  Page 66  |  Page 67  |  Page 68  |  Page 69  |  Page 70  |  Page 71  |  Page 72  |  Page 73  |  Page 74  |  Page 75  |  Page 76  |  Page 77  |  Page 78  |  Page 79  |  Page 80  |  Page 81  |  Page 82  |  Page 83  |  Page 84  |  Page 85  |  Page 86  |  Page 87  |  Page 88