De când se mutase la Braşov, în


1990, nu ne vedeam prea des, dar şti- am, fiecare despre fiecare, că suntem acolo unde... ne aflam, ca şi stelele pe cer, pe care, deşi nu le vezi întotdea- una, ştii că se află sus, deasupra ta... Derulând pe ecranul amintirilor


filmul prieteniei noastre, trebuie să a- jung prin anii ‟80, ani plini de inter- dicţii şi de lipsuri greu de imaginat acum. Fiinţa pe atunci la Vatra Dor- nei un cenaclu literar puternic, frec- ventat de profesorii de Limba şi lite- ratura română cu veleităţi de creatori, de poeţi în devenire, aşa cum eram şi eu, deşi mai publicasem, fulgurant, prin reviste, în grupaje colective, sub genericul: „(Numele revistei)... la Vatra Dornei” - (Tribuna, Cronica, Ateneu, Vatra...). Veneau redacţiile respectivelor reviste şi preluau de la noi, creatorii dorneni, ceea ce era publicabil în condiţiile date ale acelui deceniu imposibil. Fost echinoxist, Eugen Axinte se cunoştea cu toţi şi participa la selectarea materialelor, se implica cu trup şi suflet... Când a apărut primul meu grupaj


de versuri, non-colectiv, în revista „Cronica” - Iaşi , în virtutea prieteniei mai vechi a lui Eugen cu Nicolae Tur- tureanu, cel care îmi girase debutul în prestigioasa revistă ieşeană, a cărei rubrică de poezie o gestiona, ne-am apropiat, eu şi Eugen, împreună cu familiile noastre... Aveam multe în comun: eram tineri, eram dascăli, poeţi şi părinţi de băieţi, eram mânaţi la toate cele, activităţi dincolo de catedră, de lecţiile din orar sau din programa şcolară. Era iarnă şi Eugen purta o cuşmă


miţoasă, din blăniţă albă de miel, şi o haină scurtă, tot albă, din stofă ţărănească, în genul celor pe care le poartă bărbaţii în Maramureş, ţinut de care era îndrăgostit, ca de altfel de toate ţinuturile româneşti moştenite de la daci, căci se considera DAC, urmaş de daci, scoborâtor din Decebal (pe geamul uşii ce dă spre balcon, din camera lui, stă afişat un înscris, „DACIA”...). În ce priveşte cenaclul nostru,


(sub patronajul marelui Lucian Blaga, care îşi durase o casă în urbea noastră în perioada interbelică), era mai mult decât un coleg, era un mentor. Punea


Eugen Axinte - 28 iulie 2001, Sala Oglinzilor (alături este A.I. Brumaru, apoi Anica Facina)


______________________________ suflet, punea pasiune, era adeptul ex- primării concise, sugestive, încifrate... ”Şi cititorul – zicea - trebuie să depună un efort spre a înţelege, nu trebuie să-i explici. Poezia care este explicată nu este poezie! Punctum!” Era meticulos şi sever atât cu


sine, cât şi cu ceilalţi. El nu se juca cu şi de-a poezia. Pentru el, poezia era un tărâm sacru, nu puteau intra acolo decât cei chemaţi. Poate că a fost şansa mea să-l fi


întâlnit la timpul potrivit, să fi fost co-cenaclişti, cum bine observa Nicolae Turtureanu în prefaţa volumului meu de versuri, „Amprente” (Editura „Timpul”, Iaşi, 2000): „Stări, anotimpuri, amprente, în poezia Anicăi Facina, cea care în acei ani răsărise, ca jună dăscăliţă şi poetă, căutând, într-o realitate friabi- lă, reperele propriei deveniri. Formată la şcoala de poezie a generaţiei ‟70, Anica Facina a avut şansa prieteniei cu doi optzecişti - Eugen Axinte şi Cornelia Maria Savu, care aduceau - primul explozia echinoxistă de poezi- e, de la Cluj, cealaltă - ludicul dâmbo- viţean. Dacă adăugăm răsfrângerile ieşene, presupunem că tânăra poetă trăia o mică dramă a opţiunii. (...) În mod ciudat, fluxul optzecist n-a atins- o, deşi îndeosebi severul - inclusiv cu sine însuşi - Eugen Axinte a încercat s-o deturneze. Poeta a rămas ceea ce era...”


Dau năvală multe amintiri,


fiecare semnificativă în felul ei, dar va trebui să le selectez pe cele mai importante... În infinita sa generozitate, Eugen


n-a făcut economie la nimic, s-a dăruit cu totul, şi-a împărţit prieteniile cu ceilalţi... şi cu noi. Aşa l-am cunoscut pe Alexandru Ţenchea, germanolog şi universitar dedicat (la Iaşi şi Suceava, apoi la Oradea şi Timişoara) strămutat şi el, mult prea devreme, în Câmpiile Elizee..., aşa a venit cu Constantin Bărăcan, într-o


12


vară de poveste, în 2001, să-şi lanseze volumele de versuri în superba Sală a Oglinzilor din Primăria Vatra Dornei, el - „Cavalerul de frig”, Bărăcan - „Întoarcere”, eveniment urmat de o noapte de neuitat, cu foc de tabără, în mijlocul codrilor, la cabana silvică „Octogon”, de la Dornişoara, dim- preună cu prieteni de la Dorna, dar şi cu Aurel Ion Brumaru, Grig Pănuţă ori Corneliu Merlău (alt dispărut), de la Braşov... A mai fost 2006 şi lan- sarea volumului meu „Doruri”... Scri- sese studiul critic „Umbra din um- bră”. Alte clipe de neuitat... Veneau cu toţii: Adrian Dinu Rachieru, de la Timişoara, Ion Beldeanu, de la Su- ceava, ca şi Viorel Dârja (cel care dispărea doar după câteva luni), Aurel Podaru, de la Beclean, Vasile Zetu, de la Crucea... L-am vizitat la Braşov pe Eugen


atunci când rotunjea 50 de ani... Era împlinit, era solar... Ne-a purtat, împreună cu Ilona, marea lui iubire, mama celor doi fii ai săi, Iulian şi Eugen, prin zonele străvechi, pitoreşti şi fără de egal ale Braşovului. Într-o primăvară, poposeam îm-


preună cu două colege profesoare şi cu câteva zeci de elevi, la Braşov, în- tr-o excursie. Eugen s-a oferit să ne fie ghid şi o zi întreagă n-a acceptat măcar un răgaz pentru o gustare...”Nu – zicea - să vă duc mai întâi la Peleş, la Bran, la Cetatea Râşnovului...” Dar unde nu ne-a dus? Ne-am despărţit târziu, spre miezul nopţii, în Piaţa Sfatului, el, luând-o la pas, spre casă, noi, cu autocarul, spre Prejmer, la cazare. În drumul de întoarcere de la


Dorneştii lui dragi, din zona Rădău- ţilor, unde copilărise şi se şcolise în „generală” şi unde îl chemaseră foştii lui colegi la o întâlnire peste 5 decenii, în iunie 2010, n-a pregetat să se oprească-n Dorna, deşi ploua cu găleata, iar el nu mai avea aceeaşi vioiciune a pasului, pe care i-o ştiam. O oboseală fără nume i se cuibărise-n trup şi parcă i-l împuţinase oarecum. Era mai suplu, dar, sigur, mai trudit... A urmat octombrie 23, al anului


trecut... Ne întâlneam, pentru ultima dată, la Adunarea Generală a Socie- tăţii Scriitorilor Bucovineni..., la Su- ceava, după ce, mai întâi, şi noi şi el, împreună cu Grig Pănuţă, am aprins câteva lumânări la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou. Era mândru să se ştie că se considera şi scriitor bucovinean.→ ANICA FACINA


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61  |  Page 62  |  Page 63  |  Page 64  |  Page 65  |  Page 66  |  Page 67  |  Page 68  |  Page 69  |  Page 70  |  Page 71  |  Page 72  |  Page 73  |  Page 74  |  Page 75  |  Page 76  |  Page 77  |  Page 78  |  Page 79  |  Page 80  |  Page 81  |  Page 82  |  Page 83  |  Page 84  |  Page 85  |  Page 86  |  Page 87  |  Page 88