A N U L I I I N U M Ă R U L 1 - 2 În prezent, apicultura se constituie ca


ramură caracteristică, favorizată de o amplă şi complexă bază meliferă (salcâm, tei, floră spontană de pădure şi de baltă), dar şi de extinderea plantelor cultivate cu potenţial melifer (floarea soarelui, lucernă ş.a), în special în Podişul Dobrogei de Nord, aici fiind înregistrat un fond de 18.000 de familii de albine din cele 600.000 de familii la nivel de ţară, conform datelor oferite de INSSE. Dacă Dobrogea nu se impune ca principala zonă apicolă a României, are şanse serioase să deţină întâietatea în apicultura ecologică. În condiţiile în care aproape 85% din teritoriul său este asimilat ariei ecologice, judeţul Tulcea are o oportunitate uriaşă în ce priveşte dezvoltarea eco-agriculturii. Această situaţie va constitui o premisă deosebit de favorabilă în utilizarea bazei melifere, cât şi a plantelor cultivate cu potenţial melifer, având ca finalitate creşterea calităţii produselor apicole obţinute în nordul Dobrogei. Piscicultura. Pescui tul, ocupaţ ie


tradiţională, se practică în Marea Neagră, Dunăre şi în complexul lacustru Razim. Apele şi bălţile se întind pe 30% din suprafeţele administrative incluse în Podişul Dobrogei de Nord. Piscicultura ocupă un loc deosebit în economia tulceană. Speciile cu valoare economică sunt sturionii, scrumbia de Dunăre, somnul, crapul, chefalii etc. Pentru creşterea producţiei de puiet şi peşte s-au înfiinţat pepiniere piscicole (Sarinasuf), un centru de icre embrionate de şalău (Enisala), crescătorii sistematice furajate (Murighiol, Isaccea)21). În localităţile situate în lunca Dunării, în


Deltă sau în zona limitrofă a Complexului lacustru Razem-Sinoe, abundenţa apei, peştelui şi stufului se reflectă în ocupaţia principală a oamenilor (pescuitul), în sistemul de alimentaţie bazat pe peşte, în utilizarea stufului ca material pentru acoperişul caselor şi anexelor, pentru construcţia pereţilor acareturilor şi gardurilor, în mjloacele de transport pe apă, în folclorul, obiceiurile şi credinţele legate de apă şi de peşte. Ca hrană, predomină cu desăvârşire preparatele din peşte, în ordinea preferinţelor : ciorba de peşte, plachia, saramura, peştele prăjit, rasol, malaso, chifteluţe din peşte, sarmale din peşte, proţap. Metodele de conservare a peştelui sunt


sărarea şi afumarea. Afumarea, procedeu este practicat cu precădere în Delta Dunării, este o metodă superioară de conservare faţă de cele


21) * * * (2005), Geografia Romȃniei, V, p. 718.


P A G I N A 59


de sărare şi congelare. Peştele afumat are o aromă, culoare şi gust mai plăcut, transportarea este mai simplă şi mai comodă, nu necesită un ambalaj adecvat, se consumă în stare crudă sau pregătit după o multitudine de reţete culinare. Prin afumare, creşte consistenţa şi valoarea nutritivă a cărnii. Afumarea se poate face indiferent de specia de peşte, cu condiţia ca lungimea corporală să fie mai mare de 15 cm, dimensiuni în care se încadrează peştii de vârste mai mari de un an şi cu o greutate de peste 100 g. Peştii din râurile, lacurile şi bălţile din zona de deal şi câmpie se afumă după procedee asemănătoare, deosebirea constând mai mult în modul de sărare şi durata de afumare. Procesul tehnologic presupune mai multe etape: curăţarea de solzi (opţional pentru peştii mici), sărarea pentru 1-2 zile, spălarea, zvântarea pentru o zi, urmată de afumarea, de cele mai multe ori în instalaţii improvizate, cu rumeguş de stejar sau salcie, de preferat, pentru 2 zile; astfel, peştele poate fi conservat pentru 1- 2 luni (informaţii obţinute din localitatea Sfântu Gheorghe).


Concluzie Materialul realizat şi-a propus să


evidenţiaze o serie de opţiuni culturale ale locuitorilor Dobrogei, în alegerea hranei şi în exprimarea preferinţelor alimentare, considerând şi condiţiile socio-economice specifice acestui spaţiu atât de încărcat de istorie, care, în anumite momente ale existenţei grupului pot fi decisive, iar în acest context, gustul se formează sub presiunea noilor condiţii. Este de remarcat faptul că, locuitorii din municipiul Constanţa, puşi în poziţia de a alege alimente/ produse agricole de provenienţă multiplă, s-au orientat spre produsele locale, dobrogene, unele dintre ele devenite “brand-uri” preferate, opţiuni bazate pe o serie de norme comune grupului, fixate în conştiinţa colectivă formată în timp şi transmisă de-a lungul generaţiilor.


Bibliografie Ghinoiu, I. (2007) Harta peisajelor


etnografice dobrogene - Instrument pentru identificarea patrimoniului rural, Anuarul Institutului de Etnografie şi Folclor, serie nouă, tom 18, Bucureşti. Moraru, Georgeta (2007), Aluaturi rituale


în alimentaţia ţăranilor dobrogeni în secolul al XX -lea. Anuarul Institutului de Etnografie şi Folclor, serie nouă, tom 18, Bucureşti.


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61  |  Page 62  |  Page 63  |  Page 64  |  Page 65  |  Page 66  |  Page 67  |  Page 68  |  Page 69  |  Page 70  |  Page 71  |  Page 72  |  Page 73  |  Page 74  |  Page 75  |  Page 76  |  Page 77  |  Page 78  |  Page 79  |  Page 80  |  Page 81  |  Page 82  |  Page 83  |  Page 84  |  Page 85  |  Page 86  |  Page 87  |  Page 88  |  Page 89  |  Page 90  |  Page 91  |  Page 92  |  Page 93  |  Page 94  |  Page 95  |  Page 96  |  Page 97  |  Page 98  |  Page 99  |  Page 100