P A G I N A 54 Limanurile maritime, cu suprafaţă chiar


mai redusă decât cele fluviatile, au adâncimi mai mari şi se încadrează în categoria lacurilor clorosodice: Techirghiol, Mangalia, Costineşti, Agigea, Tatlageac, lacurile Neptun, Jupiter şi Tismana, rezultate din excavarea mlaştinei Comorova. Mlaştina Mangalia, acoperită cu stuf, prezintă ochiuri de ape libere unde apar şi izvoare, de regulă mezotermale sulfuroase. Lacul Siutghiol, singura lagună cu apă dulce de pe litoral, aparţine tipului hidrochimic bicarbonatat sodic. Lacurile dulci de pe malul dunărean s-au transformat în importante unităţi de producţie piscicolă, iar cele de pe litoralul Mării Negre, în factori curativi naturali, ca şi în obiective turistice de interes naţional şi internaţional7). Modificări importante în aspectul


hidrochimic al Dunării, s-au produs, evident, odată cu dezvoltarea intensă a agriculturii prin folosirea îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor, deversarea în apele fluviului şi a afluenţilor săi a apelor reziduale din aglomerările urbane şi întreprinderile industriale. Acestea au contribuit la creşterea concentraţiei sărurilor solvite, a diferitelor substanţe poluante, care au determinat şi modificarea gradului de calitate, deşi prin debitul de apă apreciabil, Dunărea a avut şi are încă o mare capacitate de autoepurare. Concentraţia de săruri a crescut de la 170 mg/l, înainte de 1900, la 425mg/l în 1980- 1990. Privitor la compoziţia chimică a ionilor dizolvaţi, se remarcă o creştere a clorurilor de sodiu şi sulfaţilor8). Apa şi alimentarea cu apă a localităţilor


dobrogene. Problema asigurării apei, obţinerea şi gestiunea acesteia îşi are origini încă din cele mai vechi timpuri. Astfel, începând cu secolele II şi III d.H. au fost integrate acestei probleme o serie de construcţii şi amenajări: drumuri, poduri, apeducte, canalizări. Apeductele, care uneori veneau de la distanţe foarte mari către oraşele de pe litoral sau cele din interiorul provinciei, erau amenajate folosindu-se căderile de teren, confecţionate din tuburi cioplite în piatră sau pământ ars9). Tehnica secolelor XVI-XVII în a obţine apa, descrisă ca, uneori, sălcie şi dezagreabilă, consta în săparea de puţuri adânci de 70- 80 de paşi, de unde localnicii scoteau apa în burdufuri din piele de bou, cu multă osteneală,


G E O G R A F U L


cu ajutorul unei roţi orizontale acţionată de cai şi măgari10). Roata verticală cu tracţiune animală, dotată cu palete şi găleţi a fost utilizată pentru irigarea terenurilor cu deficit de umiditate, situate în relativa apropiere a lacurilor dobrogene şi a Dunării. În prezent, alimentarea cu apă potabilă a localităţilor dobrogene, se realizează în cadrul unor sisteme şi subsisteme zonale, legate prin reţele de aducţiuni subterane şi de suprafaţă. Resursele de apă potabilă de suprafaţă şi subterane sunt capabile să asigure consumul unei populaţii mult mai mari decât în prezent, dar care necesită măsuri de protecţie adecvate. Una dintre problemele recente o reprezintă pătrunderea apei sărate din mare, datorită deficienţelor de etanşeizare ale Canalului Dunăre-Marea Neagră şi ecluzei de la Agigea. O altă problemă o reprezintă capacităţile insuficiente ale rezervoarelor din localităţi, care asigură rezervele de consum şi incendiu11).


Domenii ale agriculturii tradiţionale în Dobrogea


Vechimea activităţilor agricole. O


componentă esenţială pentru viaţa materială şi culturală a societăţii umane, o reprezintă hrana. Anumite alimente şi băuturi au fost cunoscute chiar şi în cele mai vechi timpuri, apoi au devenit obişnuinţe la nivel local, apoi regional. Consumul alimentelor locale sugerează atât o legătură reală cu regiunea în care acestea sunt produse, cât şi referinţe culturale despre locuitorii regiunii. Interesul pentru dezvoltarea agriculturii în


acest teritoriu s-a manifestat din cele mai vechi timpuri. În viaţa economică a coloniilor greceşti, Histria, Tomis şi Callatis, activitatea comercială era considerată cea mai importantă ramură, întemeiată pe câştigurile realizate din schimbarea articolelor aduse de peste mări, cu produsele agricole ale băştinaşilor, cerealele fiind strânse ca rezerve în centre nu numai pentru consumul propriu, ci şi pentru comerţ, ştiut fiind că Grecia metropolitană se aproviziona cu mari cantităţi de cereale din regiunile pontice. Grâul, meiul, ovăzul şi orzul au fost descoperite în numeroase aşezări; creşterea animalelor a fost dovedită prin resturi osteologice. Viticultura, agricultura şi pescuitul - în special în Deltă-, sunt îndeletniciri dintotdeauna ale geţilor, de care au


7) Idem, pp.766-768 8) Idem, p.608 9) Rădulescu, A., Bitoleanu, I. (1998), pp.122-123. 10) Idem, p.244 11) * * * (2005), Geografia Romȃniei, V, p. 856


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61  |  Page 62  |  Page 63  |  Page 64  |  Page 65  |  Page 66  |  Page 67  |  Page 68  |  Page 69  |  Page 70  |  Page 71  |  Page 72  |  Page 73  |  Page 74  |  Page 75  |  Page 76  |  Page 77  |  Page 78  |  Page 79  |  Page 80  |  Page 81  |  Page 82  |  Page 83  |  Page 84  |  Page 85  |  Page 86  |  Page 87  |  Page 88  |  Page 89  |  Page 90  |  Page 91  |  Page 92  |  Page 93  |  Page 94  |  Page 95  |  Page 96  |  Page 97  |  Page 98  |  Page 99  |  Page 100