P A G I N A 40 Oricare ar fi tipul de fliş, relieful creat de
acesta formează atât pante dulci cât şi peisaje ruiniforme de tipul crestei Prenetz (Péguy, 1947).
Regiunea Carboniferă De la Briançon la Val d’Aoste, pe o bandă
lungă de peste 100 km şi lată de 10 km (în medie), se întinde peste soclul briançonnez o cuvertură de sedimente carbonifere lacustre (Fayard, 1999) ce are intercalate şi şisturi ori gresii de vărstă Westphaliană şi Stephaniană1) fiind în totalitate nemetamorfozate. Este vorba deci de aşa-numita Zonă Carboniferă. Relieful este moale şi doar pe alocuri apar aflorimente de conglomerate cu cantitate însemnată de cuarţ, ceva mai dure (Péguy, 1947). Regiune înaltă dar cu mici bogăţii de subsol, a constituit la sfârşitul sec al XIX-lea şi începutul secolului următor obiectul a numeroase concesiuni2). Analizând regiunea tectonic, P. Péguy
(1947) observă asocierea acestei zone carbonifere cu un ”formidabil anticlinal”. Eroziunea intensă a acestui anticlinal a creat o inversare a reliefului ceea ce a dat naştere la aşa-numitul Bazin al Briançonului. Spre est, bordura anticlinalului se găseşte pe o linie ce uneşte de o parte şi de alta Montgenèvre. Fundamentul lui se află la o adâncime de circa 1000 m şi este vorba de singurele calcare de Triasic pe versantul Lasseron care domină partea de est a Cervières (de altfel, Permianul se găseşte foarte rar în această regiune). Aici structura geologică se complică, accidentele tectonice dând naştere la o structură generală ”în evantai” – este vorba de ceea ce a fost numit de către cercetători ”l’éventail briançonnais”.
Şisturile Un alt domeniu litologic întâlnit pe o
suprafaţă relativ mare a bazinului Cerveyrette este cel al şisturilor. Aici aceste şisturi au fost denumite ”şisturi lucioase” datorită proprietăţilor sale fizice. Vorbim de prezenta unor calco-şisturi care, datorită supunerii unor procese de metamorfozare, prezintă la exterior un strat strălucitor, lucios. Aceste şisturi provin din zona de piemont şi au luat naştere în momentul plierii apine (acumulare de sedimente fine şi materiale vulcanice). Ridicarea masivului Grand Paradiso a determinat bascularea acestei pânze spre vest pentru ca, mai apoi, să avem aici un proces de retro-şariaj (bascularea pânzei înapoi, de la vest către est). Domeniul şisturilor lucioase este unul
G E O G R A F U L
dominant în cadrul central al Alpilor de Sud. Totodată el pune multe probleme în ceea ce priveşte analiza stratigrafică, tectonica, perioada metamorfozării etc. Din punct de vedere al durităţii, putem
distinge două tipuri de şisturi. Formate din sedimente vechi, argiloase fine, prima categorie de şisturi prezintă o duritate mică. Contrar de acestea este grupa şisturilor lucioase mai dure formate din intruziuni vulcanice şi calcare. Péguy (1947) îl citează pe Kilian şi spune: ”două tipuri de şisturi, bine distincte, dar aproape imposibil de a face o delimitare riguroasă între ele”. Adâncimea lor este greu de estimat, putem aminti propunerea lui C. Avocat (1979) de aproximativ 2000 metri. Tectonica care le-a afectat este puţin cunoscută dar marea necunoscută râmâne totuşi condiţiile şi perioadele de metamorfozare a lor. Gradul mare de porozitate a acestora
determină o scurgere mult inferioară altor tipuri de roci ceea ce compensează lipsa, generală, de duritate. Nu de puţine ori microreliefurile create de aceste şisturi au un aspect ”greu”, versanţi lungi oblici, mari înălţimi (exemplu: Rochemelon).
”Pietre verdi” Aceste şisturi nu sunt altceva decât
diferite roci ce au luat naştere dintr-un material cristalin bazic în care forma iniţială de zăcământ a fost, poate, lacolitică. Acestea sunt denumite ”pietre verdi” (denumire italiană dată de geologii italieni) şi sunt constituite în cea mai mare parte din serpentinite. Sunt roci dure ce se situează deasupra şisturilor mai moi (Massif du Viso – 3841 ce domină toţi Alpii Piemontani). Au o orientare generală Nord-Sud, oblice faţă de orientarea structurii (Demangeot, 1943) citat de (Péguy, 1947). Masivele constituite din aceste roci sunt deci impunătoare, rezistente, dar sărace în elemente nutritive3).
1) Seria stratigrafică cuprinde: un Westphalian
(Carbonifer Mijlociu) cu gresii şi şisturi ce au în componenţă antracit şi un Stephanian (Carbonifer Superior) cu conglomerate şi intruziuni de granodiorite. 2) P. Péguy (1947) ne prezintă date despre
exploatările de aici: în anul 1945 – 213 muncitori scoteau 20 de tone de produs deci un bazin carbonifer productiv. Cel mai mare obstacol îl reprezenta altitudinea mare (numeroase puţuri la peste 2000 m) adică condiţiile climatice şi infrastructura rutieră. 3) ”Pietre verdi” conţin totuşi amiantă care a
fost exploatată în jurul anului 1933 în Col de Péas (estul masivului Rochebrune) (Péguy, 1947).
Page 1 |
Page 2 |
Page 3 |
Page 4 |
Page 5 |
Page 6 |
Page 7 |
Page 8 |
Page 9 |
Page 10 |
Page 11 |
Page 12 |
Page 13 |
Page 14 |
Page 15 |
Page 16 |
Page 17 |
Page 18 |
Page 19 |
Page 20 |
Page 21 |
Page 22 |
Page 23 |
Page 24 |
Page 25 |
Page 26 |
Page 27 |
Page 28 |
Page 29 |
Page 30 |
Page 31 |
Page 32 |
Page 33 |
Page 34 |
Page 35 |
Page 36 |
Page 37 |
Page 38 |
Page 39 |
Page 40 |
Page 41 |
Page 42 |
Page 43 |
Page 44 |
Page 45 |
Page 46 |
Page 47 |
Page 48 |
Page 49 |
Page 50 |
Page 51 |
Page 52 |
Page 53 |
Page 54 |
Page 55 |
Page 56 |
Page 57 |
Page 58 |
Page 59 |
Page 60 |
Page 61 |
Page 62 |
Page 63 |
Page 64 |
Page 65 |
Page 66 |
Page 67 |
Page 68 |
Page 69 |
Page 70 |
Page 71 |
Page 72 |
Page 73 |
Page 74 |
Page 75 |
Page 76 |
Page 77 |
Page 78 |
Page 79 |
Page 80 |
Page 81 |
Page 82 |
Page 83 |
Page 84 |
Page 85 |
Page 86 |
Page 87 |
Page 88 |
Page 89 |
Page 90 |
Page 91 |
Page 92 |
Page 93 |
Page 94 |
Page 95 |
Page 96 |
Page 97 |
Page 98 |
Page 99 |
Page 100