Radu SĂGEATĂ - Evoluţia frontierei etnice şi politice româno-maghiare
şi geostategice ale României. Prin urmare, ne propunem să readucem în lumină câteva dintre documentele istorice, cartografice şi
statistice maghiare, acoperite de vreme, dar şi de ignoranţa mai mult sau mai puţin voită a istoricilor şi autorităţilor politice maghiare ce ilustrează evoluţia structurii etnice a Ungariei şi Transilvaniei de Nord în perioada premergătoare Marii Uniri şi a Tratatului de la Trianon (sec. XVIII, XIX şi începutul sec. XX) şi care demonstrează clar justeţea consecinţelor acestuia asupra graniţei de nord-vest a României. Astfel, încă din 1763, Adam Kollar descria Ungaria ca fiind un stat caracterizat printr-un mozaic etnic,
recunoscând că dintre toţi locuitorii săi, tocmai ungurii reprezentau procentul cel mai redus din populaţie (Hunfalvy, 1876). Mathias Bel consacra, într-un studiu geografic despre Ungaria apărut în 1779, un loc distinct
prezentării ariei de răspândire a elementului românesc pe teritoriul de astăzi al Ungariei. Un an mai târziu, K. Gottlieb Windisch descria structura etnică a judeţelor ungureşti limitrofe actualei graniţe cu România ca fiind alcătuită din unguri şi români, românii deţinând ponderi mai importante în Banatul Timişan (unde erau majoritari), dar şi în judeţele Ugocea, Szabolcs, Békés şi Csanád. Lexiconul geografic al Ungariei alcătuit de J. M. Korabinszky în 1786 menţiona cu structură etnică
compact românească următoarele sate de pe teritoriul de astăzi al Ungariei: Bir, Cschege, Nagy Kalló, Nyir Adony (comitatul Szabolcs), Bedeu (Bedö), Merö-Peterd, Poceiu, Samson, Sáránd şi Wekerd (comitatul Bihor), Süged (comitatul Borsod). Reprezentative pentru evidenţierea compoziţiei etnice a Ungariei de la sfârşitul secolului al XVIII-lea
sunt şi lucrările lui A. Valyi (1796) şi M. Schwartner (1798). Prima este importantă deoarece sunt enumerarete satele în care românii se aflau în majoritate absolută: Bedö, Darvas, Körös-Szakál, Méhkerék, Merö-Peterd, Sáránd, Sarkad-Keresztur, Wekerd, Zsáka (toate în partea rămasă Ungariei din vechiul comitat Bihor), Batonya (comitatul Csanád), Porcsalma (comitatul Satu Mare) şi Nyir Adony (comitatul Szabolcs). La rândul său, statisticianul M. Schwartner analiza diferitele faze de evoluţie a statului ungar, afirmând că „Ungaria este ţara cu populaţia (naţionalităţile) cele mai amestecate de pe Glob şi că ungurii nu alcătuiesc un grup de populaţie, ci sunt amestecaţi cu Iasigii şi cumanii şi populează numai centrul Câmpiei Tisei, pe când spre periferia depresiunii, spre dealuri şi munţi, se întâlnesc populaţii de altă limbă, care formează ţinuturi etnice compacte”. Conform datelor lui J. V. Csaplovics (1821, 1829), românii alcătuiau majoritatea absolută a populaţiei
în judeţele Arad, Torontal, Caraş şi Timiş, iar majoritate relativă în Satu Mare, Maramureş, Ugocea, Szabolcs, Csanád şi Békés, în vreme ce maghiarii formau un bloc etnic compact doar în câteva judeţe din centrul Câmpiei Tisei, în restul ţării fiind răsfiraţi printre celelalte naţionalităţi. Maramureşul constituia o zonă de frontieră între populaţia ruteană din Carpaţii Păduroşi şi românii din Ardeal şi Ungaria. La rândul său, P. Magda arăta într-un studiu geografic şi statistic din 1834 că populaţia Ungariei era alcătuită din mai multe naţionalităţi, cea mai mare parte a ungurilor fiind stabiliţi la câmpie, în 40 de comitate, însă în puţine dintre acestea deţineau majoritate absolută. În 23 de comitate populaţia maghiară era predominantă, în celelalte 17 aflându-se în minoritate. Românii alcătuiau o majoritate absolută sau relativă în judeţele din vestul României, răsfirându-se în Ungaria, în comitatele din preajma frontierei. La această dată erau menţionate pe teritoriul de astăzi al Ungariei 5 sate româneşti în comitatul Szabolcs, 3 în comitatul Békés şi 4 în comitatul Csanàd. Pentru evidenţierea situaţiei etnice de la mijlocul secolului al XIX-lea se impun lucrările elaborate de
Al. Fényes (1842), W. Stricker (1847), V. Prasch (1853), Gy. Kautz (1855), L. Heufler (1854-56) şi K. F. Czörning (1857). Statisticianul E. Fényes în numeroasele sale studii şi publicaţii referitoare la structura etnică a Ungariei, constata că „această ţară este o mică Europă, deoarece aici trăiesc 18 popoare diferite, care se
56
Page 1 |
Page 2 |
Page 3 |
Page 4 |
Page 5 |
Page 6 |
Page 7 |
Page 8 |
Page 9 |
Page 10 |
Page 11 |
Page 12 |
Page 13 |
Page 14 |
Page 15 |
Page 16 |
Page 17 |
Page 18 |
Page 19 |
Page 20 |
Page 21 |
Page 22 |
Page 23 |
Page 24 |
Page 25 |
Page 26 |
Page 27 |
Page 28 |
Page 29 |
Page 30 |
Page 31 |
Page 32 |
Page 33 |
Page 34 |
Page 35 |
Page 36 |
Page 37 |
Page 38 |
Page 39 |
Page 40 |
Page 41 |
Page 42 |
Page 43 |
Page 44 |
Page 45 |
Page 46 |
Page 47 |
Page 48 |
Page 49 |
Page 50 |
Page 51 |
Page 52 |
Page 53 |
Page 54 |
Page 55 |
Page 56 |
Page 57 |
Page 58 |
Page 59 |
Page 60 |
Page 61 |
Page 62 |
Page 63 |
Page 64 |
Page 65 |
Page 66 |
Page 67 |
Page 68 |
Page 69 |
Page 70 |
Page 71 |
Page 72 |
Page 73 |
Page 74 |
Page 75 |
Page 76 |
Page 77 |
Page 78 |
Page 79 |
Page 80 |
Page 81 |
Page 82 |
Page 83 |
Page 84 |
Page 85 |
Page 86 |
Page 87 |
Page 88 |
Page 89 |
Page 90 |
Page 91 |
Page 92 |
Page 93 |
Page 94 |
Page 95 |
Page 96 |
Page 97 |
Page 98 |
Page 99 |
Page 100 |
Page 101 |
Page 102 |
Page 103 |
Page 104 |
Page 105 |
Page 106 |
Page 107 |
Page 108 |
Page 109 |
Page 110 |
Page 111 |
Page 112