MANTAUA LUI GOGOL POEME Echim VANCEA


arde/ urma şarpelui/ aşteptând/ răbdător rostogolirea culorii întunericului peste paznicul de noapte/ al apei./ pasărea nordului se tot ridica/ într-o curgere continuă de soare sub aripi înconjurată de acorduri primare de orgă./ iarba de sub cruce/ poţi/ începe/ să o coseşti/ de oriunde./ abia începută te şi mântuie…


poem deschideţi-mi uşa!


„când toţi urlă, se mai aude doar cel ce tace” nu trecerea era aşteptată şi nu înjurătura orbeşte apusul!/ în aşteptarea focului în numele tău iluzia atâtor nelinişti şi melancolii devine respingătoare în jumătatea de jos/ a unui cuvânt încă nespus atât în cer cât şi pe pământ./ coroana micului prinţ fost-a promisă/ după/ cucerirea oraşului/ în timpul cinei de taină/ apoi urma să aibă loc ceremonialul de predare-primire a celor începute şi nicicând terminate


urme


bucăţi mari de noapte/ plutesc/ peste ruga greoaie a peştilor./ pasărea nordului îmi aruncă peste/ aripă un uşor salut./ „noapte bună” – îi zic/ apoi se prăpădeşte fericită de atâta/ noapte/ şi nu spune nimănui unde va înnopta./ din noaptea nunţii/ miresele nu au mai apărut/ şi alte chipuri/ de-acum/ ascund în somn întunericul./ malul încărcat de iarbă neumblată/ purtând numele copilăriei


50 Anul II, nr. 4-5, oct 2012 – apr. 2013


încă de dimineaţă în poarta de lemn din partea cealaltă a oraşului s-au fost auzit bătăi/ – mereu mi-a fost frică de bătăi în poartă atunci când portarul dormea bine făcut fiind –/ lucru rar/ ştiut fiind/ că acolo nu locuia nimenea/ de o bună bucată de vreme – în semn de trecere a timpului/ – degeaba/ îmi strecură prin somn portarul – întorcându-se de pe o parte pe alta –/ e oarecum prea târziu/ e cam ca şi cum ai fugi de acasă în plină zi fără ştirea alor tăi şi apoi să te justifici că ai greşit drumul./ prin amurgul morocănos ploaia acoperă spaţiul mărunt dintre dimineaţă şi stradă/ şi apoi coboară de-a lungul căii ferate înnegrită de spaimă./ un biet surâs./ un ochi jertfit nordului şi o tristeţe de bâlci./- nu-mi pot şterge amintirea şi plăcerea pribegiei printre copaci şi avantajul libertăţii de a trage cu puşca pe când înveleam cu o vorbă morocănoasă moartea căprioarei – pe apa de graniţă trec plute încărcate cu mure şi fragi mascate cu tufe ferigi./ după coloana de apă vânătorii joacă léptem pe viaţa mea hăituită de fărăvoia trupului tău elena/ precum o bătaie în uşă ca să te trezească/ prin gestul ascuns al izgonirii de la sân la lumină./ acum nu vreau decât să o întâlnesc/ pe amanta domnului kafka/ sau un portar dispus să îmi deschidă şi mie uşa unei odăi numai de el ştiute unde să mă pot odihni şi să îmi încălzesc picioarele şi apoi să pot pleca înspre pedeapsa mea./ asta-i tot!/ până acum./ luminile aprinse lasă să se vadă/ din stradă/ papucii de casă apăsaţi de neputinţa trecerii dintr-o odaie în alta./ întors cu spatele la fereastră cineva vrea – în singurătate – să decoreze camera copilului cu fotografii dintr-un album de familie./ – apoi zâmbeşte/ înghite/ şi scrie: luminile se vor stinge/ vor aştepta ceaţa de dimineaţă/ şi se vor întreba unde sunt eu


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52