MANTAUA LUI GOGOL


divin şoptite de viori şi-ntreaga lume-i fericită.


Deodată pacea-i tulburată de-un gest al tău nesocotit şi-un glas de tunet ne anunţă că raiul nostru s-a sfârşit...


Atât de mult îmi place visul, c-aş vrea să ţin-o veşnicie cu-a sale bucurii divine cum pe Pământ nu-i chip să fie.


Eva: (însufleţindu-se la rândul ei)


De necrezut ce potrivire! Acelaşi vis îl am şi eu, doar că-n final mie-mi apare un şarpe-duh cu cap de zeu,


care cu voce mătăsoasă şi vorbe dulci ca un poem, mă-ndeamnă firea să mi-o ţin şi de urmări să nu mă tem.


Abel: (adînc tulburat)


O, dragi părinţi nepreţuiţi, e minunat să poţi visa! Dar un miracol se petrece când visu-n doi e ca-ntr-aievea.


Cum la visări sunt ne-nzestrat (posibil să le uit pe toate), mult mi-ar plăcea să pot zbura, ca de la vis să trec la fapte.


Pe şoimi şi vulturi să-i întrec când spre tării m-oi avânta şi-apoi pe Lună să cobor de forţele mi s-or găta...


Cain: (nemulţumit de întrega discuţie, dar pornit mai ales împotriva lui Abel)


Poftim de ce-i în stare tontul! Stând toată ziua lângă vite precum măgarul între oi, el crede că-i un stup de minte.


Cum de pământ s-a săturat umblând cu turmele haihui, priveşte zi şi noapte cerul de parc-ar fi moşia lui.


42 Anul II, nr. 4-5, oct 2012 – apr. 2013


Abel jertfeşte un miel, iar Cain aduce jertfă din roadele pământului. Numai jertfa lui Abel este primită de Dumnezeu cu plăcere.


Cain: (clocotind de furie)


Nu-i drept ca jertfa ta infectă să-i pară Domnului aleasă, pe când a lutului rodire să fie cu dispreţ respinsă!


Abel: (foarte surprins)


Vai, frate, cât de aspru eşti! Să-mi spui cu ce sunt vinovat de-alegerea făcută-n cer. Ori crezi că-n spate te-am lucrat?


Nu doar că-i practic imposibil cu Domnul să te târguieşti, dar alta-i conduita mea: Mi-eşti drag şi vreau să mă-ndrăgeşti!


Cain: (scrâşnind din dinţi)


Să taci din gură, secătură, că nu mai sunt stăpân pe mine! Vrei armonie şi iubire când jertfa mi-a adus ruşine?


O, ce de ură-am adunat de când te ştiu şi până azi! Chiar firea ta mă îmboldea să te împiedic ca să cazi...


Abel se întoarce cu spatele pentru a-şi şterge lacrimile, timp în care Cain se apleacă, pune mâna pe-o piatră şi-l loveşte cu ea în cap.


Dar l-aş vedea să stea pe brazdă şi să lucreze cum fac eu; atunci de stele nu i-ar arde, ci patul l-ar căta cu greu...


(Adresându-se de data asta direct lui Abel): Coboară, frate, pe pământ, menirea să ne-o împlinim! La ţarină vom arde jertfe ca Domnului să-I mulţumim.


Scena 2


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52