This page contains a Flash digital edition of a book.
MANTAUA LUI GOGOL FOILETON: EXTREME (II) Nicolae CORNESCIAN


se dilate. Avea loc acel proces complex, ce stârnea senzaţii neînţelese, obligându-mă să-mi doresc totul, absolut tot ce-ţi aparţinea. Poate că aşa


începea delirul. Începeam să uit. Nu mă interesa trecutul tău. Şi ce dacă existau şi alte persoane în viaţa ta? Şi ce dacă mâinile tale, cândva, în afara timpului nostru, atingeau alte mâini? „Asemenea nopţi de răsfăţ erau prezente doar în imaginarul meu”, te confesai şi mă făceai să te cred. Uitam. Uitam totul. Iar acest „tot” se referea chiar şi la persoana mea. Chiar şi la tine. Oferind sensuri nebănuite existenţei mele, înţelegeam că iubesc. Te iubesc.


Exista, totuşi, un singur om care ne unea, 3. Ceva cald şi umed îmi invada interiorul.


Ceva lipicios. O plăcere ireală inducea torentul spasmelor incontrolabile. În trupul meu se dizolva o parte din sufletul tău. Tot ce, cândva, compunea acea aură sibilinică, pe care nu mă încumetam nici măcar s-o visez, acum era aici, în interiorul meu, în mine. Puteam să scornesc mii de imagini, necesare descrierii acelei prezenţe vii. Şi totuşi, cât de impropriu nu ar suna, acel conţinut cald îl asemuiam luminii lichide, obturând mici spaţii întunecate în care nu a pătruns nici măcar sângele meu negricios. Doar acel lichid alb putea limpezi ceea ce uneori, în nopţile nesfârşite, inducea o stranie senzaţie de arsură. Îl închipuiam lucind. Am închis ochii. Simţeam totul. Simţeam din exterior. Cu alte organe. Inexistente ori, probabil, vibrând în corpul de deasupra mea, în tine. Şi nici nu mai ştiam dacă se putea vorbi de o limită clară, de ceea ce ar putea separa două siluete de umbră şi beznă, unduind la unison, în ritmul bătăilor de inimi atât de apropiate, încât aproape că se atingeau. Chiar şi-n întuneric, ştiam unde eşti.


Străpungând văzduhul, poate că privirea ta ilumina părţile nevăzute ale sufletului meu. Îl purta înspre căldura corpului tău, ca pe un spectru de fum, revenind la izvorul flăcării sale. Era ca şi cum aş fi fost doar o nălucă, materializându-se într-un trup costeliv, pe măsura diminuării distanţei dintre noi. Treptat, realizam cât de sensibil şi diafan


devenea tot ce te înconjura, tot ce atingeai şi priveai, de parcă ai fi anulat contururile acelor obiecte, făcându-le să fuzioneze cu aerul pe care îl respiram. Şi mai exista şi acel miros inconfundabil. Trebuia să inspir adânc, să-mi reţin respiraţia până în clipa în care simţeam cum, undeva, într-un loc secret din creierul meu, ceva necunoscut începea să


22 Anul II, nr. 4-5, oct 2012 – apr. 2013


un suflet ce locuia în casa surorii mele. Era fiica noastră. Lara. În ultimii ani, acest copil aproape că reuşi să se înstrăineze de noi. O vedeam rar. Nu o căutam, pentru că o ştiam liberă şi fericită în noua ei casă. Iar Edith, sora mea, aproape că nici nu ne mai permitea s-o vizităm. „Doar când vă amintiţi de ea, vreţi s-o vedeţi”, ne reproşa de multe ori. „Trebuie s-o înţelegem, insistai tu. Singurătatea induce suferinţe insuportabile”, referindu-se la viaţa lui Edith, mă făceai să înţeleg adevărul. Arătându- mi fotografiile cu cele două femei, căutai anumite asemănări între fizionomiile lor. Aveai perfectă dreptate, spunându-mi că ochii lor iradiază aceeaşi lumină, că buzele sunt arcuite după acelaşi contur, iar pielea lor are aceeaşi tonalitate. Ştiam că nu greşeşti, cu toate că încercam să te contrazic. Ţineai morţiş să-mi demonstrezi că nu ne-am înşelat. Vorbindu-mi de caracterul exemplar al surorii mele, mă lăsai să înţeleg faptul că alegerea noastră era cât se putea de corectă. ― Sâmbăta viitoare o voi rezerva în


totalitate fiicei noastre, mi-ai spus. Vom pleca departe de aceste locuri. Doar noi doi. Vreau să-i îndeplinesc unul din tainicele-i vise. Ştiam că nu trebuia să mă opun dorinţelor


tale. Aş fi putut să insist, să-ţi propun să călătorim toţi trei. Probabil că ţi-aş fi spulberat toate planurile. Nu cunoşteam tactica la care urma să recurgi. Cu siguranţă că intenţiile tale aveau un scop clar. Speram, totuşi, că situaţia se va îndrepta, că fiica se va întoarce, va înţelege că iubirea din sânul familiei nu are niciun termen de comparaţie. Bănuiam că tocmai pe acest gând se fonda şi sensul pe care îl urmăreai. Şi totuşi, un presentiment neclar mă arunca în hăul gândurilor aberante, în tenebrele date de teama de a nu pierde ceea ce ne aparţinea în totalitate. Răul provocat de oameni, din invidie, gelozie ori dintr-o nebunească dorinţă de revanşă e net inferior răului ivit în urma situaţiilor neprevăzute. Omului te poţi împotrivi. Faptele neaşteptate pot distruge tot ce am clădit o viaţă


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52